Pe cât de neclintită şi de încrâncenată e necredinţa acestui popor pe care l-am putea numi ateu (un popor pentru care, bunăoară, teza biblică „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” ^ e total ridicolă, întrucât e văzută în afara oricărei legături cu cazierul judiciar), pe atât de febril se abandonează fiii săi unor puseuri de credulitate nesăbuită. Se poate opera următoarea distincţie: înăuntrul orizontului restrâns unde zekul îşi păstrează vederea clară, el nu crede în nimic. Dar, lipsit de instrumentele analizei abstracte şi ale raportărilor istorice, el se lasă, cu o naivitate de sălbatic, pradă credinţei în tot felul de zvonuri difuze şi miracole de sorginte indigenă.

  Un vechi exemplu al credulităţii băştinaşilor îl constituie speranţele legate de sosirea lui Gorki pe Solovki. Dar nu e nevoie să coborâm atât de departe în timp. Există pe Arhipelag o religie perenă şi cvasiuniversală: credinţa în aşa-numita Amnistie. Ce se înţelege prin asta e greu de explicat Nu e vorba de o zeitate feminină, cum ar putea fi tentat să creadă cititorul. E mai degrabă ceva ce aduce cu A Doua Venire a lui Mesia la popoarele creştine, explozia unei aurore atât de orbitoare, încât sub puterea ei toate gheţurile Arhipelagului se vor topi instantaneu, ba chiar insulele însele se vor lichefia şi toţi băştinaşii vor fi purtaţi de valuri calde spre nişte plaiuri însorite, unde vor găsi numaidecât fiinţe apropiate şi dragi. Într-un fel, avem de a face cu credinţa, uşor modificată, în împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ. Această credinţă, niciodată confirmată de vreun miracol real, e, totuşi, foarte vivace şi îndărătnică. Şi, întocmai cum alte popoare îşi leagă riturile importante de solstiţiul de vară sau de iarnă, şi zekii aşteaptă în transă mistică (şi întotdeauna zadarnic) primele zile din noiembrie şi mai^. De cum adie pe Arhipelag un vânt sudic, zekii încep să-şi şoptească, înfriguraţi, unul altuia la ureche: „Sigur va fi o Amnistie! Gata, începe!”. De cum se înstăpânesc vuiturile aspre ale Nordului, zekii îşi încălzesc cu propria răsuflare degetele îngheţate, îşi freacă urechile şi, tropăind de frig, se îmbărbătează reciproc: „înseamnă că vine Amnistia. Altfel ne degeră la toţi şi… (urmează o expresie intraductibilă). E clar, acum chiar că vine.”

  Nocivitatea oricărei religii e de mult demonstrată şi o putem constata şi aici. Aceste credinţe în Amnistie îi moleşesc vizibil pe băştinaşi, cufundându-i într-o stare de reverie ce le este total improprie, ba există perioade epidemice în decursul cărora uneltele folosite în munca oficială, urgentă şi necesară, le cad literalmente zekilor din mâini, întocmai cum se întâmplă când încep să circule sinistrele zvonuri contrarii despre „etape”. Or, pentru opera constructivă cotidiană, e mult mai avantajos ca băştinaşii să nu fie afectaţi de nici un fel de deviaţii sentimentale.

  Şi mai există la zeki încă o slăbiciune naţională, care li se înrădăcinează inexplicabil în suflete, în pofida întregii orânduiri a vieţii lor. – Setea secretă de dreptate.

  Acest straniu sentiment a fost observat şi de Cehov, pe o insula care, altfel, nu aparţine Arhipelagului nostru: „Ocnaşul, oricât de depravat şi de nedrept ar fi el însuşi, iubeşte cel mai mult dreptatea şi, dacă ea nu există la oamenii plasaţi deasupra lui, se înrăieşte din an în an tot mai mult, căzând în necredinţa extremă.”

  Cu toate că observaţiile lui Cehov nu se raportează în nici un fel la cazul de care ne ocupăm, suntem frapaţi, totuşi, de veridicitatea lor.

  Încă din momentul când ajung pe Arhipelag, fiecare zi şi fiecare ceas al vieţii zekilor e un continuu lanţ de nedreptăţi; ei înşişi săvârşesc, în această ambianţă, unele acte de nedreptate şi ai zice că de mult ar fi fost cazul să se deprindă cu această stare de fapt şi să accepte nedreptatea ca pe o matrice generală a existenţei. Ei bine, nu! Fiecare nedreptate comisă de bătrânii tribului ori de tutorii acestuia îi răneşte şi îi tot răneşte, întocmai ca în prima zi. (în vreme ce nedreptatea venită de jos în sus le stârneşte nestăvilite râsete aprobatoare.) Iar în folclorul lor creează legende în care deja nici măcar nu e vorba de dreptate, ci – supralicitându-se acest sentiment – despre o mărinimie nejustificată. (Astfel a apărut, de exemplu, pe Arhipelag, dăinuind decenii de-a rândul, mitul privind mărinimia de care ar fi beneficiat Fany Kaplan, care, chipurile, n-ar fi fost împuşcată, ci ispăşea o condamnare pe viaţă în diferite închisori, ba chiar se găseau numeroşi martori care ar fi călătorit în compania ei cu prilejul cine ştie cărui transfer ori ar fi primit din mâinile ei o carte la biblioteca din Butârki. * Se pune întrebarea: la ce ar putea să le servească zekilor acest mit absurd? Numai ca un caz limită de extremă magnanimitate, în care vor să creadă. Pentru a şi-o putea aplica, în gând, lor înşile.

  Sunt cunoscute şi cazuri de zeki ce au îndrăgit munca pe Arhipelag. (A. S. Bratcikov: „Sunt mândru de ceea ce am făcut cu mâinile mele”) ori cel puţin n-au ajuns să se scârbească de ea (zekii de origine germană), însă acestea sunt atât de rare, încât nu le vom situa la înălţimea unor trăsături naţionale, fie ele şi bizare, ale poporului zek.

  Nu trebuie văzută o contradicţie cu disimularea într-o altă trăsătură de caracter a indigenilor: plăcerea de a povesti despre trecut. La toate celelalte popoare, acest obicei e caracteristic bătrânilor; oamenii între două vârste, dimpotrivă, tocmai că le detestă, ba chiar se tem să vorbească despre trecut (mai cu seamă femeile şi mai cu seamă cei ce completează chestionare biografice – de fapt, toată lumea). Zekii, în această privinţă, se comportă ca o

  *De curând, comandantul Kremlinului a dezminţit oficial aceste zvonuri, relatând cum a împuşcat-o pe Kaplan chiar atunci. De altfel, şi Demian Bednâi a asistat la această execuţie. Lăsăm la o parte faptul că absenţa ei, ca martoră,