la procesul eserilor din 1922 ar fi trebuit să-i convingă pe zekii în realitate, ei nici nu-şi mai amintesc de acest proces, în ce ne priveşte, presupunem că zvonul privind condamnarea pe viaţă a Fanyei Kaplan a pornit de la condamnarea Berthei Gandal la această pedeapsă. Această femeie, care nu bănuia nimic, venise de la Riga la Moscova chiar în ziua atentatului, când fraţii ei (care o aşteptau pe Kaplan în automobil) au fost împuşcaţi. Pentru asta a şi fost condamnată Gandal la închisoare pe viaţă.

  Naţie alcătuită exclusiv din bătrâni. (în altă privinţă, având educatori, sunt, dimpotrivă, trataţi ca o naţie compusă exclusiv din copii.) E imposibil să scoţi de la ei măcar un cuvânt legat de micile secrete ale vieţii lor de zi cu zi pe Arhipelag (unde îţi poţi încălzi gamela, unde se face troc cu mahorcă), dar despre trecut îţi povestesc toţi, fără cel mai mic ascunziş, dându-şi dramul la limbă: cum a trăit el înainte de a fi fost debarcat pe Arhipelag, cu cine a trăit, cum a ajuns aici. (Ceasuri de-a rândul se ascultă reciproc povestind care cum a eşuat aici, şi aceste istorii care seamănă între ele ca picăturile de apă nu-i plictisesc defel. Şi cu cât mai întâmplătoare, mai superficială şi mai scurtă e întâlnirea dintre doi zeki – într-o noapte, lungiţi unul lângă altul într-un aşa-numit „tranzit” – cu atât mai pe larg şi cu mai multe amănunte se grăbesc să-şi povestească unul altuia toate încercările prin care au trecut.)

  Aici e interesant de făcut o comparaţie cu observaţiile lui Dostoievski. Scriitorul remarcă faptul că fiecare ocnaş ţinea în el, ca pe o amintire dureroasă şi chinuitoare, întâmplările care -l împinseseră spre „Casa morţilor” şi că, în general, acolo nu erau văzuţi cu ochi buni cei ce povesteau despre asemenea lucruri. Şi e de înţeles: la „Casa morţilor” se ajungea pentru crime, şi ocnaşilor le venea greu să-şi reîncarce sufletul cu ele.

  Or, zekul ajunge pe Arhipelag în virtutea unei întorsături inexplicabile a destinului ori printr-un concurs de împrejurări vindicative; în nouă cazuri din zece, zekul nu se simte vinovat de nici un fel de „crimă” şi de aceea nu există pe Arhipelag poveşti mai interesante şi mai susceptibile de a stârni cea mai vie simpatie a auditoriului decât cele despre „cum am ajuns aici”.

  Luxuriantele poveşti ale zekilor despre trecut, care umplu toate serile în barăcile lor, mai au şi un alt scop, un alt sens. Pe cât de labile şi de incerte sunt prezentul şi viitorul zekilor, pe atât de imuabil e trecutul lor. Nimeni nu-i poate confisca unui zek trecutul şi, în plus, fiecare dintre ei a însemnat în trecut mult mai mult decât înseamnă acum (căci nimeni nu poate cădea mai jos decât un zek. Chiar şi un vagabond beat criţă e numit, în afara Arhipelagului, tovarăş). De aceea amorul propriu al zekului recucereşte, în amintiri, cotele de la înălţimea cărora viaţa l-a azvârlit în abis. * Amintirile sunt, obligatoriu, înfrumuseţate prin adăugarea de episoade inventate (dar întru totul verosimile) şi în felul acesta zekul narator (ca şi restul auditoriului) simte cum i se reînstăpâneşte în suflet încrederea în sine.

  Există şi o altă formă de resurescitare a acestei încrederi în sine – numeroasele poveşti folclorice despre dibăcia şi isprăvile de pomină ale poporului zek. Sunt nişte istorii destul de radimentare, amintind de legendele soldăţeşti de pe vremea lui Nikolai I (când oamenii erau luaţi la oaste pentru câte 25 de ani). O să vi se toarne, bunăoară, povestea unui zek care s-a dus la şef să taie lemne pentru soba de la bucătărie, şi când colo – ce să vezi! – Fata şefului s-a furişat singură la el în hambar. Ori istoria unui planton pişicher, care a săpat o gaură sub peretele magaziei de colete, tocmai sub locul unde,

  Înăuntru, era ţeava de scurgere, ca să-şi poată pune acolo, la umplut, gamela, în pachetele venite din exterior se găseşte uneori şi votcă, dar pe Arhipelag e prohibiţie şi votca trebuie vărsată pe jos imediat (lucru care, de altfel, nu se întâmplă niciodată) – ei bine, plantonul strângea votca aceea în gamelă şi umbla beat toată ziua.

  În general, zekii preţuiesc şi iubesc umorul, şi acest lucru constituie cea mai bună dovadă a sănătăţii psihice de care se bucură acei băştinaşi, care nu au apucat să moară în primul an de viaţă insulară. Ei pornesc de la ideea că lacrimile nu justifică nimic, iar râsul nu îndatorează pe nimeni. Umorul este aliatul lor permanent, fără de care viaţa pe Arhipelag ar fi cu totul imposibilă. Până şi în materie de înjurături, criteriul de asimilare este umorul: cele mai hazoase sunt cele care îi conving cel mai mult O undă de umor, fie şi minusculă, pigmentează răspunsul la orice întrebare, orice judecată a zekilor asupra lumii înconjurătoare. Dacă abordaţi un zek vrând să aflaţi, bunăoară, cât timp a petrecut până acum pe Arhipelag, nu vă va răspunde „cinci ani”, ci:

  — Păi, să tot fi stat vreo cinci brumare.

  Pentru viaţa petrecută pe Arhipelag, zekii folosesc, cine ştie de ce, verbul „a sta”, cu toate că aici numai de stat nu stau.)

  — E greu? Îl întrebi. Răspunsul vine, cu zeflemea:

  — Mai grei sunt numai primii zece ani.

  Dacă-i spui că -l compătimeşti pentru că trăieşte într-o climă atât de aspră, îţi va răspunde:

  — Clima o fi ea proastă, dar compania e nemaipomenită. Ori, despre unul care a părăsit Arhipelagul:

  — Primit trei, stat cinci, eliberat înainte de termen.

  Iar când au început să sosească pe Arhipelag vilegiaturişti cu bilete de sejur pentru câte un sfert de veac:

  — Ăştia douăzeci şi cinci de ani au viaţa asigurată. Vorbind despre Arhipelag în general, zekii spun că, pe insule.

  — Cine nu a stat va sta, cine-a stat nu va uita.

   (Aici se face o generalizare abuzivă: mie şi dumitale, cititorule, nici prin cap nu ne trece să ajungem