şi-a dat drumul în stil hamburghez, aşa că toţi caralii de la Schupo s-au apucat să-şi pună pe ei blindajul şi artileria, pistoale şi ce mai aveau. Când să iasă în Reeperbahn, au rămas înţepeniţi în poartă, atât erau de mulţi. David şi cu mine am împrumutat nişte biciclete care ne aşteptau rezemate de zidul Teatrului de Varietăţi, şi-am tăiat-o pe şosea, urmăriţi de un roi de curcani. Doamne, da' tare se mai străduiau să pună gheara pe noi. De fapt, pe mine, pentru că eu eram singurul pe care-l vânau. David jidanul s-a fofilat la Buxtehude. Zicea că trebuie s-o ajute pe mătuşă-sa la gogonele. Nass m-a ameninţat cu pedepse grele pentru şterpelire de biciclete şi distrugere de bunuri în timpul evadării. Mai zicea el ceva şi despre nişte babe şi-o tarabă cu ziare. Am încercat cât am putut să-l lămuresc că n-avea cum să fie vorba de mine, pentru că eu nu ştiu să umblu pe bicicletă.

"Minţi", a urlat el, rupându-şi biroul în două cu bastonul. "Dar om afla noi în curând ce şi cum" mi-a promis, dându-mi un brânci prin uşă şi pe scări. Jos, în stradă, mi-au înmânat o bicicletă de-a forţelor de poliţie pentru care Nass a trebuit să semneze o chitanţă. Am pornit-o de pe Davidstrasse, aia care coboară în pantă şi se termină în Elba.

"Suie-te!" mi-a strigat un Oberwachtmeister cu o mustaţă de jurai că-i a lui Adolf.

M-am făcut de câteva ori că mă dau cu fundul de pământ, dar s-au pornit să mă ciomăgească pentru a mă face să pricep cât de importantă e pentru ei excursia asta cu bicicleta.

Apoi m-au aşezat în şa şi i-au dat biţoaclei un brânci grozav!

"Ia-o la vale, hoţ nenorocit de biciclete", mi-a poruncit Nass de sub ţăcălia aia a lui cu cozoroc.

"Prea bine, domnule", am răcnit eu şi mi-am întins picioarele în lături. Restul l-a făcut afurisita de biţoaclă. A ţâşnit pe Davidstrasse ca din tun şi a cotit-o într-o rână pe Bernhardt Nocht Strasse, care-i straşnic de abruptă. Pe drum, mai-mai c-am pupat un tramvai, în vreme ce scârţâia la deal în sus, pe-acolo pe unde-şi fac treaba toate târfele de cinci mărci din Fischermarkt.

Pe Landungsbrücke am fost nevoit să părăsesc biţoacla poliţiei, care a continuat să meargă de capul ei şi nu s-a oprit decât în Elba. Ar fi trebuit să auziţi cât de urât făcea Nass când i-a ajuns la urechi că i s-a înecat bicicleta. Am aflat mai târziu că a fost nevoit s-o plătească. Pe chitanţă, stătea scris doar numele lui.

– Încetează cu rahatul ăsta despre Davidswacht şi Nass, fonfăie Porta, care se căptuşise cu un guturai. Ne vor împuşca fără să prindem de veste. Muierea aia de comisar cu care am întreţinut relaţii sociale mi-a spus că pe-aici au fost puzderie de NKVD-işti care s-au evaporat prin zonă după ce Armata Roşie şi-a luat tălpăşiţa.

– Zvonuri de latrină, face detaşat Gregor Martin. Amicii noştri şi-au pierdut curajul. Am câştigat răzbelul. Tot ce-avem de făcut e s-o tăiem prin toată Rusia de-a curmezişul şi să ne-ntâlnim pe partea cealaltă a Pământului cu halitorii de orez.

– Mai întâi vreau să-l văd pe ofiţerul sanitar, strănută Porta. Nu mai pot de picioare şi-o să avem de mers cale lungă. Aveţi barem habar cât e de mare Mama Rusie?

– Ştiţi ce cred eu? trâmbiţează Micuţul, lovindu-se cu pumnul în piept. Ar trebui să-i pârlim straşnic pe ticăloşii ăia din NKVD ca s-avem şi noi parte de pace din când în când.

– Mănânci rahat, mormăie Porta răguşit, suflându-şi zgomotos nasul cu degetele. M-am săturat să hoinăresc pe scoarţa pământului sub ordinele unuia sau altuia. Ia gândeşte-te câte se întâmplă la Berlin în vreme ce eu fac pe-aici pe soldatul. (Îşi suflă din nou nasul şi ia un gât zdravăn de vodcă.) Dumnezeul nostru german nu-i prea isteţ. Dac-ar fi fost, l-ar fi luat pe Gefreiterul nostru din Boemia, pe nume Adolf Hitler, în primul război mondial!

– Măsoară-ţi cuvintele, Obergefreiter Porta, îl previne Heide tăios. E de datoria mea să te raportez NSFO-ului, şi rezultatul va fi neîndoielnic cel pe care-l ştim cu toţii.

– Eşti în stare să prezici viitorul, aşa-i? îl ia Porta peste picior, suflându-şi nasul cu dosul palmei.

Prin noaptea tăcută, răsună un clinchet deconspirativ şi ne punem cu toţii la adăpost de-a lungul zidului.

– Un automat, ăsta-i un automat scârbos, şopteşte Micuţul, lungindu-se la pământ.

Porta trece strada cu agilitatea unui motan şi se strecoară pe nişte scări distruse într-o pivniţă a cărei jumătate de uşă atârnă într-o singură balama.

În timp ce aleargă, din altă deschizătură a pivniţei izbucnesc explozii.

– O Balalaică! Fir-aş al dracului, o Balalaică! urlă Gregor agitat, şi trage din reflex în şuvoiul de lumină.

Tot din reflex, smulg şi eu inelul unei grenade-ou şi-o arunc înspre pivniţă. O bufnitură înfundată, şi bezna e despicată de o flacără portocalie care se răsfrânge în căştile noastre ude.

Micuţul năvăleşte cu un trosnet asurzitor drept printr-o uşă de sticlă. Cioburile îi zboară pe la urechi. Schmeisserul său latră sacadat. Totul durează doar câteva minute. Apare din nou în chenarul uşii, dă cu piciorul în câteva cioburi şi strănută de două ori, vertiginos.

– Asta-i Balalaica cu pricina, strigă el, ridicând un Kalaşnikov deasupra capului. Ăla care cânta la ea e mort!

– Puturoşii de vecini sunt atât de bătuţi în cap din cauza războiului, încât nu mai sunt în stare decât să stea în drum şi să-ncurce treburile, spune Barcelona, tuşind. A răcit ca şi noi. Îşi adună o flegmă şi-o scuipă în direcţia unui cal mort care zace într-o baltă de sânge îngheţat.

– Nu fi prea sigur, fonfăie Porta, luând încă un gât din sticla sa de vodcă. (O consideră a fi un înlocuitor al vitaminei C şi nădăjduieşte că-l va scăpa de răceală.) Niciodată să nu te-ncrezi în vecini. Păduchii ăştia împuţiţi sunt în stare s-o ia de la capăt şi, până să ne dezmeticim noi, ne trezim înapoi de unde-am plecat!

– Ştiţi ce cred eu? zbiară Micuţul dintre ruinele unei cofetării. Războiul ăsta e un nou război de treizeci de ani, ca atunci când Isus şi-a aruncat armata în Marea Roşie ca să-i caftească pe turci. Cunoştinţele