— N-are mătuşă! Nerodule! Ce legătură are una cu alta?

  — Are! Fiindcă dacă ar fi avut mătuşă, i-ar fi ars şi lui maţele cu doctoriile ei, fără să se gândească, totuşi, că poate simte şi el ca tot omul.

  Mătuşa Polly se simţi cuprinsă de remuşcări. Băiatul avea dreptate: ceea ce face rău unui pisoi, poate să facă rău şi unui copil. Se înduioşa şi ochii i se umeziră. II mângâie pe Tom cu blândeţe şi-i zise:

  — Eu îţi voiam binele, Tom. Şi vezi, doctoria ţi-a făcut bine. Cu o licărire de şiretenie în ochi, Tom se uită la ea şi-i spuse:

  — Ştiu, mătuşo şi tocmai d-aia am vrut să-i fac şi eu un bine lui. Niciodată nu l-am văzut sărind aşa frumos.

  — Ia pleacă d-aici Tom, până nu mă supăr din nou. Încearcă şi tu şi vezi dacă poţi să fii măcar o dată cuminte ca toţii copii, ca să n-ai nevoie de doctorii.

  Tom ajunse la şcoală devreme, ceea ce era un eveniment necunoscut până atunci. În loc să intre în curte şi să se joace ca altă dată cu camarazii lui, acum stătea rezemat de poartă. Sunt bolnav, spuse el, şi era chiar aşa. Se prefăcea că se uită în toate părţile, dar de fapt ochii lui erau îndreptaţi în josul străzii. Jeff Thatcher se ivi şi faţa lui Tom se însenină. Când Jeff sosi, Tom îl acostă şi cu vorbe meşteşugite, încercă să afle cum îi merge lui Becky cu sănătatea. Deoarece însă, nătărăul nu-l înţelesese, Tom îi făcu vânt să plece. Apoi, începu să scruteze din nou zarea, bucurându-se ori de câte ori zărea fluturarea unei rochiţe şi posomorându-se când vedea că purtătoarea rochiţei nu era fiinţa mult aşteptată.

  Când încetară rochiţele de a se mai arăta, Tom fu cuprins de o mare tristeţe. Intră în clasa goală ca să-şi trăiască suferinţa din plin. Deodată zări în cadrul porţii albeaţa orbitoare a unei rochiţe şi inima-i tresări. În clipa următoare se repezi afară şi începu să zbiere, să râdă, să fugărească pe copii, să se dea peste cap, să alerge în patru labe. În sfârşit, făcu toate nebuniile ce-i treceau prin cap, trăgând cu coada ochiului tot timpul la Becky, să vadă dacă se uită la el. Dar fetiţa părea că nu-l lua câtuşi de puţin în seamă. Era oare posibil ca dânsa să nu-l fi observat? Se apropie de grupul fetiţelor şi începu iar, cu înverşunare, să scoată strigăte războinice, să smulgă din cap pălăriile băieţilor şi să le arunce pe acoperişul şcolii, să se ia la harţă şi la trântă cu cine-i ieşea în cale şi Ia urmă, se aruncă la picioarele ei gata s-o răstoarne. Dar ea îşi întoarse capul şi spuse ca să audă şi el:

  — Uf! Grozavul!

  Tom se aprinse la faţă. Se ridică şi se depărta zdrobit şi deznădăjduit.

  Capitolul XI.

  Tom îşi depăna gândurile. Era trist şi abătut. Se simţea părăsit, dispreţuit de toată lumea. El nu voia să facă decât bine şi dacă lumea îl înţelegea greşit, n-avea decât să suporte consecinţele. Şi de ce n-ar suporta? Cu ce drept se plângea cel părăsit? Da, hotărât va începe o viaţă de bandit. Din moment ce era silit, n-avea altă alegere. In clipa aceea era silit s-o facă. Şi acum se afla departe, dincolo de izlaz şi clinchetul clopoţelului şcolii pentru începerea „orei” ajunse la el, ca un zvon nedesluşit, începu să ofteze la gândul că niciodată nu va mai auzi sunetul acesta atât de familiar.

  Tocmai când se gândea cu duioşie că totuşi îi va ierta pe toţi acei care s-au purtat urât cu el, se-ntâlni, faţă-n faţa cu Joe Harper, ai cărui ochi erau de asemenea umbriţi de gânduri negre. Evident! Aici se întâlneau două suflete şi un singur gând. Tom îşi şterse ochii cu mâneca hainei şi începu să vorbească, printre sughiţuri, că pentru a scăpa de tratamentul asupra şi lipsa de dragoste a celor de acasă, a hotărât să plece în lumea mare şi să nu se mai înapoieze niciodată. La sfârşit, adăugă:

  — Nădăjduiesc, Joe, că tu n-o să mă uiţi niciodată.

  Joe îl ascultă în tăcere, apoi îi mărturisi, că plecase în căutarea lui, cu acelaşi gând. Maică-sa îl bătuse pentru nişte cremă de zahăr ars, pe care el nici n-o gustase măcar, dar desigur că aceasta era doar un pretext, ca să se descotorosească de fecioral-său. Decât aşa, s-a hotărât singur, să dispară din calea ei şi nădăjduia, că n-o să-i pară rău niciodată, că l-a alungat pe sărmanul băiat în lumea vitregă, să sufere şi să moară fără un suflet lângă el.

  Trişti, băieţii îşi continuară dramul. Făcură legământ să nu se mai despartă, decât când moartea îi va izbăvi de suferinţele pământeşti. Trecând apoi la chestiuni care îi interesau mai de aproape, Joe spuse că voia să devină sihastru, să trăiască într-o peşteră ascunsă, să se hrănească numai cu ierburi şi cu rădăcini, însă după ce îl lămuri Tom că viaţa de aventurier e cu mult mai de folos, consimţi să se facă pirat.

  La trei mile în jos de St. Petersburg, la un punct, unde albia lui Misisipi se lărgea peste o milă, se afla o insulă lungă şi îngustă, acoperită cu copaci, având la capăt un banc de nisip, potrivit pentru acostare.

  Deoarece insula era nepopulată şi în apropiere de malul opus, băieţii o aleseseră de adăpost al piraţilor. Dar fiindcă deocamdată, nu-i preocupa cine şi ce o să fie obiectul pirateriei lor, aveau nevoie de un al treilea tovarăş şi de aceea porniră în căutarea lui Huckleberry Finn. Acesta, când auzi despre ce era vorba, primi fără să stea pe gânduri, căci pentru el era totuna ce carieră o să aleagă. Se despărţiră apoi, fixându-şi întâlnirea pentru miezul nopţii, la marginea fluviului, la două mile în sus de oraş, unde ştiau că se afla o plută mică, pe care