aveau de gând să pună stăpânire. Fiecare trebuia să aducă împreună cu cât mai multe provizii şi lucruri şterpelite, ca să dovedească o dată mai mult, că porneau cu adevărat pe calea nelegiuirilor, având totodată grijă, ca să dispară înainte de a fi prins. Trebuiau însă ca să dea sfoară în oraş că pun ceva la cale şi apoi, în curând, toată lumea va afla. Dar dacă cineva ar cuteza să pună întrebări, să fie înştiinţat că trebuie să-şi ţină clanţa şi să aştepte. Aceasta era parola!

  Pe la miezul nopţii, Tom sosi la locul de întâlnire, cu o şuncă afumată şi cu alte lucruri mărunte şi se caţără pe o ridicătură mică de pământ, de unde vedea insula. Stelele străluceau şi era o linişte profundă. Fluviul se întindea ca un ocean de păcură. Tom ascultă atent, dar nu auzi nimic. Fluieră o dată şi i se răspunse. Repetă încă o dată semnalul şi auzi o voce:

  — Cine-i acolo?

  — Tom Sawyer „Răzbunătorul negru” din ţara Spaniei. Cine eşti?

  — Huck Finn „Mâna roşie” şi Joe Harper „Teroarea mărilor” (aceste nume fuseseră alese de Tom din cărţile lui de citire preferate).

  — În ordine. Daţi parola!

  Şi în tăcerea paşnică a nopţii, răsună cuvântul înfiorător. SÂNGE!

  Tom coborî cu oarecare greutate şi se întâlni cu tovarăşii săi.

  „Teroarea Mărilor” adusese o bucată mare de slănină afumată, care-i îmbrăca aproape complet spinarea şi umerii. Finn „Mâna Roşie” furase de undeva o tingire mare, o grămadă de foi de tutun şi nişte rădăcini de soc, din care să-şi facă pipe, cu toate că, afară de el, piraţii nu fumau, nici nu mestecau tutun, înainte de a se îmbarca, se aprovizionară cu foc, iască şi amnar, căci pe vremea aceea nu se prea găseau chibrituri.

  Odată urcaţi pe plută, Tom ocupă locul de frunte şi începu să dea comenzile, cu o voce aspră, înăbuşită.

  — Vâsliţi, în direcţia vântului!

  — Am înţeles, căpitane.

  — Daţi zor, daţi zor!

  — Da, căpitane.

  — Ce direcţie avem?

  — Vânt din pupă!

  — Echipa de manevră, sus pe bare! Întindeţi pânzele! Mai cu inimă!

  — Da, căpitane!

  De bună seamă, comenzile acestea erau date mai mult de formă şi nu aveau nici un înţeles deosebit.

  Pluta se îndepărta, îndreptându-se spre mijlocul apei.

  Neavând ce face, băieţii stăteau tăcuţi la vâslele lor.

  După o călătorie de trei sferturi de oră, pluta ajunse în dreptul orăşelului depărtat. Numai câteva licăriri slabe arătau locul unde se aflau, cufundat într-un somn paşnic, neştiind ce se petrece în clipa aceea la suprafaţa netedă a fluviului.

  Piraţii priveau tăcuţi spre locul bucuriilor şi al dezamăgirilor lor de altă dată şi nu băgară de seamă că pluta era gata să lase insula în urmă. Când observară primejdia, apucară vâslele şi după o muncă încordată, reuşiră să debarce pe insulă, pe la orele două, după miezul nopţii.

  Făcură foc lângă un trunchi gros culcat la pământ, nu departe de desişul întunecat al pădurii şi prăjiră puţină slănină într-o cratiţă adusă de ei. Li se părea un lucru minunat să mănânce astfel în pădurea aceasta necunoscută de oameni şi spuseră că niciodată nu se vor întoarce în lumea civilizată.

  — E frumos aici, nu-i aşa? Făcu Joe.

  — Ce-ar zice băieţii, dacă ne-ar vedea aici?

  — Ar muri de frică! Nu-i aşa, Hucky?

  — Cred şi eu, răspunse Huckleberry; da, eu sunt obişnuit. Nici nu vreau ceva mai bun.

  Acasă nu mă săturam niciodată… şi-apoi, de-aici, nu mă poate alunga nimeni.

  — Viaţa asta îmi place şi mie, grăi Tom. Dimineaţa nu te scoală nimeni, nu trebuie să te speli, nu trebuie să mergi la şcoală şi să faci atâtea prostii de prisos. Şi tu Joe, voiai să te faci sihastru. Păi tu ştii, că el trebuie să se culce pe ceva tare de tot, să-şi radă părul şi să umble cu cenuşă pe cap?

  — Da, pentru ce? Întrebă Huck.

  — Nu ştiu. Dar aşa cere legea lor şi aşa trebuie să facă.

  — Da' piraţii ce trebuie să facă? Tom răspunse:

  — Ei trebuie să fie spaima corăbiilor pe mare. Trebuie să jefuiască oamenii de pe corăbii, să le fure corăbiile, să-i ucidă pe ei şi să-i îngroape apoi pe insula lor, care o să fie păzită de strigoi. Apoi trebuie să dea foc corăbiilor.

  — Dar cu femeile ce fac?

  — Pe femei le ia cu ei pe insulă, grăi Joe; ei nu omoară femeile.

  — Nu, afirmă Tom. Piraţii se poartă cavalereşte cu femeile frumoase.

  — Şi nu poartă haine jerpelite! Nu. Ei se îmbracă numai în aur, argint şi diamante, spuse Joe cu însufleţire.

  — Cine? Făcu Huck.

  — Păi, piraţii.

  Huck îşi privi zdrenţele.

  — Hainele mele nu-s potrivite pentru un pirat, spuse el cu tristeţe, dar n-am altele.

  Ceilalţi îi spuseră să n-aibă nici o grijă. În curând va îmbrăca straiele cele mai frumoase, numai să înceapă predăciunile.

  Încetul cu încetul, convorbirea copiilor lâncezi şi pleoapele bietului Huck începură să cadă greoaie. Pipa îi alunecă din mână şi adormi.

  „Teroarea Mărilor” şi „Răzbunătorul negru” întâmpinară dificultăţi mai serioase, până să adoarmă. Îşi rostiră rugăciunea în gând, lungiţi jos, deoarece nu avea cine să-i silească să îngenuncheze şi să spună cu glas tare. Erau chiar ispitiţi s-o mai scurteze, dar teama de un trăsnet din senin îi opri. Stăteau culcaţi, aşteptând somnul binefăcător, dar când aţipiră, fură tulburaţi de un musafir nepoftit, care nu voia „să se culce”. Era conştiinţa!

  Începură să simtă o teamă nelămurită că fuga lor e o faptă rea şi când îşi aduse aminte de merindele furate, le venea să plângă de remuşcări.

  Mentalitatea lor refuza să primească argumentele cu care încercau să-şi amuţească conştiinţa că şi acasă, când erau, furau mereu dulciuri, deoarece fleacurile acestea nu erau