Acum, ajunseră cu toţii la convingerea că, atâta timp, cât vor rămâne pe insulă nu vor mai putea cădea în ispită. Gândul acesta îi linişti cu desăvârşire şi eroii noştri adormiră.

  Capitolul XII.

  Dimineaţa, când Tom se deşteptă, se miră mult, întrebându-se unde se află. Se ridică, îşi frecă ochii şi privi în juru-i. Înţelese.

  În jurul lui, natura trezită cu mult înainte, fremăta în revărsatul unui splendid răsărit de soare. Tom îşi deşteptă tovarăşii întru piraterie şi cu chiote de bucurie se repeziră la fluviu. În câteva minute, se dezbrăcară şi începură să se bălăcească în apa limpede, ţărmurită de o fâşie de prundiş alb. Dincolo de întinderea maiestuoasă a fluviului, orăşelul cufundat în liniştea depărtării nu le trezea în clipele acestea nici o dorinţă. Pluta fusese luată de curenţi în timpul nopţii, dar faptul acesta nu le pricinui decât mulţumire, deoarece socoteau, că odată cu dispariţia ei, orice revenire la civilizaţie era exclusă, împrospătaţi, înveseliţi şi înfometaţi se întoarseră la tabără şi aţâţară focul. Huck descoperi prin apropiere un izvor cu apă limpede. Din frunze de sicomar făcură nişte ceşti cu care băură apă din izvor şi băieţii putură să simtă că băută în vraja pădurii sălbatice, ea înlocuia cu prisosinţă cafeaua cu lapte. Pe când Joe frigea slănina, ceilalţi se repeziră pe mal şi peste puţin se întoarseră cu braţele pline de peşte proaspăt, atât de mult, încât ar fi mulţumit o familie întreagă. Prăjiră peştele şi-l mâncară cu o poftă nemaipomenită.

  Când isprăviră, strânseră tot şi se întinseră pe iarba verde, la umbra unui stejar, în timp ce Huck îşi fuma pipa şi taifasul fu în toi.

  Apoi, porniră toţi trei să cerceteze insula.

  O străbătură în lung şi-n lat, negăsind nimic interesant, decât o vegetaţie bogată, nestingherită de intervenţia omului civilizat. Când se înapoiară la tabără, erau prea flămânzi ca să mai prindă peşte sau să prăjească slănină. Tăiară din şunca adusă de Tom, apoi se întoarseră la umbră, să flecărească. Dar taifasul nu ţinu mult, căci tăcerea mormântală ce stăpânea insula, începea să-i moleşească.

  Căzură pe gânduri. În sufletele lor începu să încolţească o dorinţă nedesluşită, care îi chinuia: dorul de casă. Chiar Huck, zis „Mână Roşie” începu să viseze la şoproanele şi coteţele lui, dar se simţeau tulburaţi de slăbiciunile lor, de aceea, se ruşinară fiecare în sinea lui, căci niciunul nu avea curajul să-şi dezvăluie gândurile.

  Auzeau de câtva timp, în subconştientul lor venind din depărtare, ecoul slab al unor bubuituri surde, care pe măsură ce se apropiau, îi sili să devină cât mai atenţi. Încremeniţi, se priviră, apoi se întoarseră la fluviu şi aşteptară. Se făcu o tăcere lungă, adâncă, apoi deodată se auzi un bubuit prelung.

  — Ce-a fost asta? Întrebă Joe înspăimântat.

  — Nu ştiu! Răspunse în şoaptă Tom.

  — A tunat! Făcu Huckeleberry, pentru că tunetul…

  — Taci! Îi răspunse Tom. Ascultă în linişte! Aşteptară un timp. Puţinele clipe li se părură o veşnicie, apoi un nou bubuit surd frânse iar tăcerea.

  — Să mergem, să vedem!

  Săriră în picioare şi porniră în fugă spre ţărmul dinspre oraş. Se opriră în dosul tufişului şi scrutară întinderea apei. Zăriră un mic vapor, la o depărtare de o milă dincolo de oraş, care naviga împotriva curentului. Puntea părea să fie plină de oameni.

  Împrejurul vaporului pluteau o mulţime de bărci, dar băieţii nu putură desluşi ce făceau oamenii din ele. În clipa aceea, de pe marginea punţii, ţâşni un nor de fum alb, urmat de acelaşi bubuit.

  — Acum ştiu! Exclamă Tom: s-a înecat un om!

  — Chiar aşa! Confirmă Huck; aşa au făcut şi vara trecută, când s-a înecat bietul Bile Turner. Trăgeau cu tunul deasupra apei ca să iasă corpul la suprafaţă. Dar mai înainte, au aruncat în apă, pâine, grâu, argint viu ca să le arate locul unde-i înecatul.

  — Da! Am auzit şi eu, spuse Joe. Mă miram şi eu că pâinea să poată face aşa ceva.

  — Aş! Nu pâinea, interveni Tom; e descântecul pe care-l spun înainte de a o arunca în apă.

  — Dar eu eram acolo şi n-am auzit nimic, obiectă Huck.

  — Asta-i bună! Făcu Tom. Cum erai s-auzi când au descântat-o în gând?

  — Tovarăşii admiseră şi ei, că fără descântece, o bucată, de pâine n-ar putea să facă nici o ispravă.

  — Ce n-aş da să fiu acum acolo, spuse Joe.

  — Dar eu! Zise Huck. Numai de aş şti cine s-a înecat. Băieţii rămaseră tăcuţi. Deodată, mintea lui Tom fu luminată de un gând minunat. El spuse:

  — Fraţilor, eu ştiu cine-i înecatul! Suntem noi!

  În clipa aceea se simţeau eroi. Izbânda lor li se părea măreaţă, erau socotiţi dispăruţi, plânşi şi pomeniţi cu inima frântă de durere şi lacrimi amare. În urma lor nu rămâneau decât mustrările de cuget de a se fi purtat aspru cu ei, şi mai presus de toate erau ţinta invidiei tuturor băieţilor din oraş. Nici că se putea mai frumos. La urma urmelor, merită să fii pirat.

  Amurgul se apropia şi vaporul se depărta cu bărcile ce-l însoţeau. Haiducii de mare se întorseseră la cuibul lor. Mărirea lor şi tulburarea pricinuită de ei, îi făcea să nu-şi mai încapă în piele, de mândrie. Prinseră peşte, îşi pregătiră cina şi mâncară, apoi încercară să-şi închipuie ce se credea şi ce vorbea oraşul despre ei. Din punctul lor de vedere, surprinderea stârnită printre locuitori le apărea cât se poate de hazlie. Dar când se întunecă de-a binelea, toată veselia lor se topi. Discuţia se potoli şi acum şedeau tăcuţi, cu privirea aţintită la foc şi cu gândul aiurea. Tom şi cu Joe se gândeau la anumite persoane de acasă, care nu erau, ca şi ei, încântate de această dispariţie neaşteptată. Dar ideea aceasta îi umplu de teamă şi îndoială. Din când în când, Joe încercă să-i