Dar Tom îi luă în râs. Huck se alătură de Tom şi agitatorul ideei de răzmeriţă trebui să tacă.

  Dar se făcu târziu şi Huck începu să moţăie.

  Joe îi urmă pilda şi curând nu se mai auzea decât sforăitul lor sănătos. Tom stătea sprijinit pe coate şi-i privea cu atenţie, într-un târziu, se ridică în genunchi şi la lumina pâlpâitoare a focului, începu să cerceteze iarba. Nu trecu mult şi găsi două bucăţi de scoarţă de sicomar. Se aşeză la foc şi cu un creionaş roşu scrise ceva pe fiecare scoarţă; una o făcu sul şi o vârî în buzunarul hainei lui, pe cealaltă o puse în pălăria lui Joe, împreună cu o bucată de cretă, o radieră, trei undiţe şi o bilă de cristal, care constituiau toată comoara unui şcolar. După aceea, porni tiptil între copaci şi la o distanţă de unde nu mai putea fi auzit, o rupse la fugă.

  Capitolul XIII.

  În câteva minute, Tom ajunse la bancul de nisip şi începu să înainteze prin apă spre ţărmul dinspre Illinois. Când îi ajunse apa mai sus de mijloc, el trecuse de jumătatea fluviului şi fiindcă acolo curentul era puternic, înotă restul de încă o sută de metri, care îl despărţeau de uscat. Ajunse. Îşi pipăi pergamentul, apoi porni prin pădure, de-a lungul ţărmului. Cu puţin înainte de ora zece, ajunse într-un luminiş din dreptul oraşului şi zări vaporul acostat la malul înalt. Sub cerul înstelat, totul era cufundat în tăcere. Tom coborî din nou în apă şi după câteva mişcări, atinse barca remorcată de vapor. Se întinse pe fundul ei şi aşteptă: Deodată, se auzi sunetul clopoţelului de pe puntea de comandă şi-o voce răguşită dădu ordinul de plecare. Curând după aceea, vaporul se puse în mişcare. Tom se bucură de reuşită. Ştia că aceasta era ultima cursă a vaporului. După vreun sfert de oră, vârtejul roţilor încetă. Tom sări în apă, se lăsă dus de curent, iar la vreo patruzeci de metri în jos şi la adăpostul întunericului ieşi pe uscat. Se furişă de-a lungul uliţelor pustii şi în curând ajunse la gardul din dos al casei mătuşii. Sări gardul, ocoli casa şi privi prin fereastra salonului, unde ardea lumina. Văzu pe mătuşa Polly, Sid, Mary şi pe mama lui Joe Harper, strânşi laolaltă şi vorbind între pat şi uşă. Tom se apropie de uşă şi după ce ridică încet zăvorul, începu s-o împingă uşor înăuntru. Când socoti că poate să se strecoare prin ea, se lăsă pe brânci.

  — De ce pâlpâie lumânarea? Întrebă mătuşa Polly. Tom n-avea timp de pierdut.

  — Mi se pare că s-a deschis uşa. Ah! Nu se mai isprăvesc întâmplările astea ciudate!

  Du-te, Sid de-o închide!

  Tom dispăru la timp, sub pat. Rămase un timp nemişcat, apoi se târî până aproape de picioarele mătuşii.

  Şi cum vă spuneam, povestea mătuşa Polly, nu era un copil rău, numai neastâmpărat. Nu zic. Avea zile când era căpiat rău, dar ce să-i faci, aşa-s copiii şi nu te poţi potrivi la mintea lor. Of! Şi ce inimă bună avea! Şi biata femeie începu să plângă.

  — La fel era şi băiatul meu, veşnic pornit pe năzdrăvănii; dar nimeni n-ar putea spune că era hrăpăreţ. Şi când mă gândesc, că l-am bătut, fără să-mi dau seama, că eu singură am aruncat crema, fiindcă se acrise. A plecat sărmanul de el şi n-am să-l mai văd niciodată! Şi Mrs. Harper oftă din fundul inimii.

  — Eu cred că lui Tom îi e mai bine acolo, unde este acum! Spuse Sid: dacă n-ar fi…

  — Sid!

  Cu toate că n-o putea vedea, Tom simţi privirea dojenitoare a bătrânei.

  Când nu e de faţă, să nu-l vorbeşti de rău. Cine ştie unde o fi mititelul de el! Dumnezeu va avea grijă de el, nu-i nevoie de judecata ta, domnule! Oh! Madame Harper, nu mă pot împăca deloc cu gândul că l-am pierdut!

  Îl iubeam atât de mult, deşi uneori mă necăjea grozav.

  — Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Fie-i numele binecuvântat!

  Da, da, doamnă Harper, înţeleg durerea dumitale, şi la fel simt şi eu. Nu mai departe decât alaltăieri la prânz, Tom al meu a dat pisoiului din doctoria lui şi am crezut că bietul animal o să răstoarne toată casa. Iar eu, Dumnezeu să mă ierte, l-am lovit pe Tom cu degetarul în cap. Dar acum, săracul, nu mai este… Ultimele lui cuvinte au fost o dojana pentru mine…

  Dar amintirea aceasta era copleşitoare pentru biata bătrână şi izbucni în plâns. Tom se jelea acum singur şi îi era milă de el, mai mult decât oricine. Iar când o mai auzi şi pe Mary plângând şi pomenindu-l cu dragoste, începu să se creadă într-adevăr o persoană de seamă. Niciodată până acum nu avusese o părere atât de bună despre persoana sa. Jalea mătuşii îl mişca atât de mult, încât voi să iasă la iveală şi s-o îmbrăţişeze cu bucurie, dar se stăpâni şi rămase liniştit. Astfel află, că mai întâi, s-a crezut că se-necaseră în gârlă; după aceea s-a descoperit dispariţia plutei, pe urmă, nişte băieţi au spus că micii dispăruţi făgăduiseră că în curând oraşul va „afla câte ceva”. Înţelepţii puseră toate acestea laolaltă şi recapitulară: Băieţii plecaseră cu pluta şi vor acosta la oraşul cel mai apropiat, în josul fluviului. Cum însă la amiază, pluta a fost găsită, aruncată pe mal, la vreo cinci mile în jos de oraş, toată lumea era încredinţată că se înecaseră, altminteri ar fi ajuns acasă, răzbiţi de foame, înainte de a se înnopta. Se mai credea apoi, că cercetarea apei pentru regăsirea şi pescuirea corpurilor, rămăsese fără rezultat favorabil deoarece băieţii fuseseră târâţi de curenţi, spre mijlocul apei şi deşi erau buni înotători, ei n-au mai putut ajunge la mal. Acestea s-au petrecut miercuri. Dacă până duminică, corpurile