lor nu vor fi găsite, atunci orice nădejde e pierdută pentru vecie, iar pomenirea dispăruţilor se va face chiar în dimineaţa aceea. Auzind acestea, Tom se cutremură. Mrs. Harper le spuse printre suspine „noapte bună” şi voi să plece. Atunci, dintr-un imbold comun, cele două femei greu încercate se îmbrăţişară, vărsând lacrimi amare. Apoi, se despărţiră. Mătuşa Polly trimise pe Sid şi pe Mary la culcare. Sid oftă puţin, dar Mary plângea cu jale.

  Mătuşa Polly îngenunche şi se rugă pentru sufletul lui Tom cu atâta ardoare şi cu atâta dragoste neţărmurită, încât pe Tom îl podidiră din nou lacrimile. Mult timp după ce se culcase bătrâna, el fu nevoit să rămână nemişcat, căci dânsa nu înceta să ofteze şi să treacă neliniştită, zvârcolindu-se mereu, când pe o parte, când pe cealaltă. După ce se potoli, în cele din urmă, îngâna doar, din când în când, cuvinte neînţelese. Tom ieşi de sub pat, se ridică în picioare şi stătu un timp, privind-o cu inima îndurerată. Scoase scoarţa de sicomar şi o puse alături de lumânare. Dar după o scurtă chibzuială, puse din nou scoarţa în buzunar, se apropie de faţa palidă a bătrânei, o sărută şi se strecură afară, închizând uşa în urma lui.

  Se înapoie pe acelaşi drum pe care venise şi se caţără pe punte, fără teamă, deoarece ştia că la ora aceea, paznicul navei dormea buştean.

  Dezlegă barca de la pupă, coborî în ea şi începu să vâslească, în susul apei. Când ajunse la o milă în sus de oraş, îndreptă barca de-a curmezişul şi vâslind vârtos, reveni la cealaltă parte a debarcaderului. Gândul lui era să captureze barca pentru nevoile lor, în ale pirateriei, fiind deci pradă cuvenită unui pirat; dar ştia că va fi căutată cu temeinicie şi că aceasta ar putea avea de rezultat descoperirea ascunzătorii lor. De aceea, ieşi la ţărm şi intră în pădure. Şezu să se odihnească, luptându-se cu somnul, apoi se ridică şi-şi continuă drumul. Noaptea era pe sfârşite. Când ajunse în dreptul bancului de nisip al insulei, mijea de ziuă. Se odihni din nou, iar când soarele acoperea cu polei de aur oglinda nesfârşită a apei, se aruncă în valuri. Scurt timp după aceea, se opri ud leoarcă în pragul taberei şi-l auzi pe Joe, care spunea:

  — Nu Huck, Tom e un om de viţă şi are să se înapoieze. Nu ne lasă el pe noi singuri aici. Ştie că dezertarea de la datorie dezonorează pe un pirat şi apoi e prea mândru ca să facă una ca asta. Aş vrea numai să ştiu ce gânduri are?

  — Dar lucrurile rămân ale noastre, nu-i aşa?

  — Da, aproape, dar încă nu. În scrisoare spune că numai dacă nu se înapoiază până la dejun.

  — Iată-mă! Strigă Tom, făcându-şi o intrare de artist de teatru, măreaţă şi plină de ifose.

  Apariţia lui fu sărbătorită cu o masă îmbelşugată: slănină prăjită şi peşte.

  Tom povesti cu floricele aventura, iar când isprăvi, făcu o mutră de erou, grozav de închipuit. După aceea, se culcă la un adăpost umbrit, iar ceilalţi plecară la pescuit.

  Capitolul XIV.

  Pe la miezul nopţii, Joe se trezi şi-i sculă şi pe ceilalţi doi. Atmosfera încărcată prevestea apropierea furtunii. Băieţii se strânseră în jurul focului prietenos, deşi era o căldură înăbuşitoare. Stăteau tăcuţi şi aşteptau. Dincolo de lumina focului, întunericul era de nepătruns. Începu o adiere uşoară, şi un foşnet tainic susura în frunzişul copacilor din jur. Vântul începu să se înteţească şi murmurul ce venea din adâncul pădurii, îi făcu pe băieţi să creadă că sunt duhurile rele ale nopţii. Deodată, se făcu linişte. O linişte apăsătoare şi întunericul fu sfâşiat de o fulgerare, la lumina căreia se putea vedea desluşit fiecare fir de iarbă şi feţele palide ale piraţilor înfricoşaţi. Îndată urmă un tunet asurzitor, cu ecouri repetate, din toate colţurile văzduhului. O nouă răbufnire de vânt răscoli cenuşa din foc, acoperind pe băieţi cu o fulguială stranie. Pădurea fu luminată din nou de o străfulgerare, urmată de un bubuit ce zgudui pământul din temelii. O ploaie caldă începu să cadă în picături mari, răpăind pe frunzele copacilor.

  — Repede, băieţi, la adăpost! Strigă Tom. Săriră brusc şi o luară la fugă, prin desişul pădurii, împiedicându-se de rădăcini şi liane şi în curând se răzleţiră. Vântul mugea furios, fulgerele urmau unul după altul, trăsnetul se auzea la intervale scurte, asurzind vietăţile de pe pământ, iar ploaia cădea biciuită de uraganul în creştere. Rătăciţi, unul de altul, băieţii strigau din răsputeri, dar elementele naturii dezlănţuite le acopereau glasurile. Adăpostul, către care porniseră băieţii, era o prelată veche, întinsă printre copaci şi pe care o adusese Tom de la debarcader, în noaptea când se stabiliră pe insulă. Ei sosiră la adăpost unul câte unul, uzi până la piele, dârdâind de frig. Uraganul era în toi. Vântul puternic scutura cu furie pânza întinsă, şi în cele din urmă o smulse, repezind-o cine ştie unde. Băieţii se prinseră de mâini şi se îndreptară spre un stejar uriaş, aflat aproape de bancul de nisip. Insula gemea sub dezlănţuirea înspăimântătoare a grozăviei, care ameninţa să înghită petecul de pământ, izolat de restul lumii. Era o noapte grea, îngrozitoare pentru bieţii băieţi rămaşi fără adăpost. Statură zgribuliţi sub stejarul bătrân, până când, în cele din urmă furtuna se potoli.

  Când se întoarseră în tabără, găsiră o adevărată devastare. Sicomarul uriaş era doborât la pământ, focul stins şi tăciunii risipiţi în toate părţile. Abia mai dădură de câţiva cărbuni, aproape stinşi, cu care aţâţară din nou focul. Îşi pregătiră o mică gustare din rămăşiţele de provizii şi rămaseră strânşi în jurul focului, negăsind nicăieri o palmă de pământ uscat, unde să se poată odihni. Aşteptară răsăritul soarelui, care începu să dogorească din ce în ce mai mult; apoi, se lungiră pe nisipul zvântat şi dormiră până la ora prânzului. Tom le pregăti câte ceva de îmbucat, dar dorul de casă începu să-i roadă. Tom recunoscu starea lor şi propuse o