partidă de bile. Ceilalţi nu se învoiră. Tom le reaminti jurământul şi asta-i mai însenină. Când le dispăru şi această din urmă licărire de seninătate, Tom le spuse că deoarece nu mai erau piraţi, puteau să se facă „Piei-roşii”. Propunerea fu primită cu mare însufleţire şi după ce-şi mânjiră tot corpul cu noroi, se înfundară în pădure în chiote sălbatice. Erau câteşitrei şefi de trib şi conduceau războinicii care se năpusteau peste aşezările albilor civilizaţi. Cum însă nu dădeau decât tot peste ei, se luau la bătaie crâncenă, zgâriindu-se şi scorojindu-se fără milă. Petrecerea îi mulţumi pe deplin. Apoi se adunară la tabără, obosiţi şi flămânzi. Se aflau în faţa unei mari încurcături. Ostilităţile nu puteau lua sfârşit până nu se încheia pacea, iar pacea nu putea fi încheiată, până nu se putea fuma din luleaua păcii.

  Alt mijloc de împăciuire nu cunoşteau. Dintre cei trei şefi de triburi, doi să căiau amarnic că nu rămăseseră piraţi. Dar n-aveau încotro. Îşi umplură pipele şi începură să pufăie cu mult curaj. Spre mirarea lor, băgară de seamă că fumul nu le pricinuia acum nici un rău. Prinzând din ce în ce mai mult curaj, fumară şi după cină şi statură de vorbă până în noapte târziu, făurind fel de fel de planuri de viitor.

  Să-i lăsăm pentru moment să flecărescă în voie şi să fumeze după pofta inimii.

  Capitolul XV.

  O după-amiază de sâmbătă. În micul orăşel, destul de liniştit şi altă dată, domnea acum o tăcere neobişnuită. Familiile Harper şi mătuşa Polly se îmbrăcară în doliu. Locuitorii îşi vedeau de treburi, întristaţi, vorbeau puţin şi oftau mult. Pentru copiii orăşelului, vacanţa de duminică devenise o povară apăsătoare.

  Jocurile nu le mai făceau plăcere, de aceea le părăsiră rând pe rând pe de-a întregul.

  Sărmana Becky Thatcher se pomeni în curtea pustie a şcolii, dar nici aici nu găsi nimic, care să-i aline durerea. Îşi zise:

  — O! Dacă aş mai avea barem mânerul lui de alamă, dar n-am nici o amintire de la el şi ochii-i se umplură de lacrimi.

  Se opri în loc şi începu să-şi vorbească:

  — Chiar în locul ăsta a fost. Dacă ar fi să mai fie vreodată, n-aş mai zice nimic pentru nimica-n lume. Dar de-acum s-a dus şi n-am să-l mai văd niciodată, niciodată.

  Gândurile acestea o copleşiră şi se depărta cu obrajii scăldaţi în lacrimi.

  Un grup de fete şi băieţi, tovarăşi dejoacă ai lui Tom şi Joe, se apropiară de gardul şcolii şi se opriră, uitându-se peste uluci în curte. Începură să discute cu admiraţie ce şi cum a făcut Tom, când l-au văzut ultima dată şi cum şi ce fleacuri povestea Joe şi fiecare dintre ei arăta locul unde stătuseră aceşti doi prieteni, în clipele acelea. Vorbeau numai despre aceşti prieteni dispăruţi, zicând:

  — Uite, şi stăteau, tocmai cum stau acuma aici – şi eram aproape de el, ca acuma de tine – şi el zâmbea, uite aşa – şi atunci am simţit ceva trecând pe deasupra mea, ceva grozav, ştii! Dar până acum nu mi-am putut da seama ce era!

  Începu o ceartă serioasă asupra meritului de a fi văzut cel din urmă, pe cei doi dispăruţi. Erau numeroşi candidaţii la această premieră lugubră şi fiecare aducea probe cu martori, că el fusese ultimul care vorbise cu dispăruţii. Până când, la urmă, se făcură două grupuri, dintre care unul îşi dădea ifose de mare importanţă, ceea ce stârni invidia celuilalt grup. Un biet băiat, care sta mai la o parte, dar care nu voia să rămână mai prejos, spuse c-o mândrie puţină obişnuită:

  — Pe mine, Tom Sawyer m-a trântit odată! Dar această ispravă o putură afirma şi alţii şi chiar mulţi dintre băieţi, astfel încât meritul de a fi trântit de Tom se micşora, cu cât erau mai mulţi concurenţi.

  Ceata se depărta, continuând să discute întâmplări din viaţa eroilor dispăruţi.

  A doua zi dimineaţa, după ora de religie, clopotul începu să sune pentru ceremonia funebră. Credincioşii adunaţi se opreau pentru câteva clipe în pridvor ca să discute în şoaptă întâmplarea aceasta nenorocită.

  În lăcaşul sfânt, în afară de foşnetul hainelor, nu se auzea nici o şoaptă. Nimeni nu-şi aducea aminte să mai fi fost vreodată atâta lume la biserică. După o aşteptare plină de pioasă reculegere, uşa se deschise şi intră mătuşa Polly urmată de Sid şi Mary, apoi familia Harper, îmbrăcaţi toţi în doliu. Întreaga asistenţă se ridică în picioare şi rămase aşa, până când îndoliaţii luară loc în rândul din faţă. Se făcu din nou tăcere adâncă, întreruptă doar de câte un suspin înăbuşit. Atunci parohul îşi împreună mâinile şi rosti rugăciunea. Intonară psalmul: Eu sunt învierea fi viaţa… Pomenind apoi pe cei răposaţi întru Domnul, preotul îi zugrăvi în culori atât de vii şi îi lăudă atât de mult, pentru frumosul lor caracter şi pentru viitorul lor mult făgăduitor, încât asistenţa fu cuprinsă de remuşcări amare, deoarece până atonei nu le luaseră în seamă decât defectele.

  Parohul continua să vorbească despre unele incidente din viaţa celor morţi, care erau model de bunătate şi gingăşie copilărească, iar cei de faţă, acum de-abia puteau să vadă cât de frumoase şi înălţătoare au fost episoadele acelea, care pe vremea aceea li se păruseră năzbâtii diavoleşti, demne de a fi plătite cu băţul. Asistenţa se simţi atât de mişcată de evocările preotului, încât la sfârşit, toată lumea izbucni în lacrimi, formând un cor de hohote înăbuşite şi chiar predicatorul, târât de potopul simţămintelor de adâncă durere şi compătimire, plângea la pupitru.

  La galerie se produse un zgomot, pe care nu-l auzise' nimeni. O clipă după aceea, uşa bisericii se deschise; preotul îşi ridică ochii umezi din batistă şi rămase încremenit. Privirea lui ciudată fu observată mai întâi de unul, apoi de altul şi deodată întreaga asistenţă sări în picioare, spre a urmări cu ochii căscaţi pe cei jeluiţi; ei intrau, înaintând spre băncile din faţă.

  În frunte mergea Tom;