Joe venea la mijloc, iar la urmă, Huck. Toţi trei erau într-un hal de murdărie nespusă şi-şi târau zdrenţele după ei, acoperindu-şi nasul cu palma. Stătuseră ascunşi în galeria neîntrebuinţată, de unde ascultaseră propriul lor prohod.

  Tom şi Joe fură copleşiţi de îmbrăţişările şi de sărutările la ai lor, iar sărmanul Huck stăm deoparte ruşinat şi neliniştit, neştiind ce să facă şi unde să se ascundă din faţa atâtor priviri curioase. Se codi puţin, apoi vru să se retragă, dar Tom îl apucă de braţ şi-i zise:

  — Asta nu-i frumos, mătuşă Polly. Cineva trebuie să se bucure şi pentru Huck.

  — Aşa? Sărmanul băiat, îmi pare bine că-l văd. Dar atenţia binevoitoare a mătuşii spori şi mai mult neliniştea lui Huck.

  Deodată, se auzi glasul puternic al preotului:

  — Binecuvântat fie numele Domnului, începeţi. Asistenţa cântă cu atâta însufleţire, cum nici bătrânii nu-şi aduceau aminte să fi auzit vreodată.

  Tom Sawyer, piratul, privi spre tineretul plin de invidie şi-şi zise că acesta e momentul cel mai de seamă din toată viaţa lui.

  În ziua aceea mătuşa îl sărută de mai multe ori decât ar fi meritat altă dată, într-un an întreg.

  Capitolul XVI.

  Aceasta era marea taină a lui Tom: să pună la cale întoarcerea acasă a bandei de piraţi şi să ia parte la propriul lor prohod.

  Sâmbătă seara, băieţii trecuseră fluviul cu ajutorul unei buturugi şi ajunseră la ţărm la vreo şase mile în jos de oraş; noaptea o petrecuseră în pădurea din vecinătatea oraşului, apoi, aproape de ivirea zorilor se strecurară de-a lungul străzilor părăsite, până la biserică. Printre băncile şchioape de câte un picior, aflate în galerie, ei îşi împliniră somnul.

  Luni dimineaţa, la ceai, mătuşa Polly şi cu mătuşa Mary se întreceau în a satisface cea mai mică dorinţă a lui Tom. Începură o discuţie aprinsă, în cursul căreia, mătuşa Polly zise:

  — Bine, Tom, nu zic că n-a fost o glumă frumoasă să ne lăsaţi să suferim aici aproape o săptămână, în timp ce voi vă făceaţi de cap. Dar e trist, că te-a răbdat inima să ne laşi îndureraţi. Dacă ai putut veni să iei parte la prohod, ai fi putut veni şi să-mi dai ştire că nu erai mort, ci numai fugit de acasă.

  — Da, puteai să faci asta, spuse Mary şi cred că ai fi făcut-o, dacă te-ai fi gândit?

  — M-da! Nu ştiu. Ne-ar fi stricat socotelile.

  — Aş fi meritat atâta atenţie din partea ta, spuse mătuşa cu tristeţe.

  — Matale ştii, cât de mult de iubesc, spuse Tom.

  — Ar trebui s-o şi dovedeşti din când în când.

  — Recunosc că ar fi trebuit să mă gândesc la matale, spuse Tom, cu căinţă; dar cu toate astea te-am visat. Asta nu-i de ajuns?

  — Nu-i mare lucru, şi o pisică face atâta. Dar tot e ceva. Şi cum m-ai visat?

  — Păi, miercuri noaptea, am visat că şedeai colo lângă pat, Sid şi Mary şedeau lângă garderobă.

  — Da, întocmai! Aşa stăm întotdeauna. Îmi pare bine, că te-ai ostenit atâta pentru noi.

  — Şi se făcea, că era şi mama lui Joe Harper.

  — Da, era. Altceva, ce-ai mai visat?

  — O, o mulţime. Dar le-am cam uitat.

  — Încearcă să-ţi aminteşti.

  — Parcă ar fi fost curent şi… şi…

  — Haide, Tom, ce făcea curentul?

  Tom îşi apăsă un deget pe frunte şi simula că vrea să-şi aducă aminte. Apoi zise:

  — Da! Acuma ştiu: Curentul făcea să pâlpâie lumânarea.

  — Slavă Domnului! Spune mai departe, Tom.

  — Şi parcă… ai fi spus… că uşa…

  — Continuă, Tom!

  — Stai puţin să mă gândesc… Da, ai spus că uşa era deschisă.

  — Să nu mă mişc de aici, dacă n-am zis aşa! Nu-i aşa, Mary? Spune mai departe!

  — Pe urmă… nu sunt sigur, dar… parcă i-ai spus lui Sid s-o închidă…

  — Laudă Domnului! Aşa a fost. Şi să mai spună cineva că visurile nu-s adevărate! Aş vrea să ştiu ce o să spună, când o auzi doamna Harper, cu tot dispreţul ei pentru superstiţii!

  — O, de acum ţin minte bine de tot ce ai spus: Spuneai, că nu eram un copil rău, dar aşa suntem noi băieţii câteodată şi nu te poţi potrivi la mintea noastră.

  — Chiar aşa am spus! Sfinte Doamne!

  Şi. Ll nu epui să plflngi.

  — Da, am plâns. Dar nu pentru prima oară, asta să ştii. Şi pe urmă?

  — A început să plângă şi doamna Harper şi a spus că, la fel era şi băiatul ei şi-i părea destul de rău că l-a bătut pe Joe pentru crema de lapte, pe care a aruncat-o chiar dânsa…

  — Sfântul Duh al prorocului a fost cu tine, Tom. Fie numele lui Dumnezeu lăudat. Spune mai departe.

  — Apoi, Sid a spus:

  — Eu nu ştiu, dacă am spus ceva… făcu Sid.

  — Ba, ai spus Sid! Sări în vorbă Mary.

  — Tăceţi din gură şi lăsaţi-l pe Tom să vorbească. Pe urmă, Tom?

  — Pe urmă, aţi vorbit de una de alta, cum s-a cercetat fluviul şi că aţi hotărât să ne prohodiţi duminică dimineaţa. Apoi matale şi cu doamna Harper aţi început să plângeţi şi după aceea dânsa a plecat acasă.

  — Chiar aşa a fost. Să fi fost de faţă şi tot n-ai fi ştiut mai bine. Continuă, Tom!

  — Pe urmă te-ai rugat pentru odihna sufletului meu. Şi când te-ai culcat, erai atât de întristată, încât am luat o scoarţă de sicomar şi am scris pe ea: „nu suntem morţi… Am plecat să ne facem piraţi”… şi am pus-o pe masă lângă lumânare. Atunci parcă te-ai mai liniştit şi arătai atâta bunătate în somn, încât m-am aplecat şi te-am sărutat.

  — Spui drept, Tom? Să