— Chiar dacă a fost numai un vis, e foarte frumos din partea lui, spuse Sid destul de tare ca să fie auzit.

  — Ţine-ţi gura, Sid! Ce a făcut el în vis, ar fi făcut şi treaz.

  — Poftim, Tom, un măr frumos, pe care l-am păstrat pentru tine, în cazul când te-oi mai regăsi vreodată. Şi acum duceţi-vă la şcoală. Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru bunătatea Lui, cu care m-a hărăzit, dându-mi-te înapoi, ca o răsplată a credinţei mele în poruncile Lui Sfinte.

  Copiii se îndreptară către şcoală, iar bătrâna plecă la Doamna Harper s-o convingă de adevărul visului minunat al lui Tom. Când ajunseră în stradă, Sid nu se putu stăpâni să nu spună:

  — Nostim vis! Să spui tot ce s-a întâmplat, fără să greşeşti!

  Tom socoti că de Becky Thatcher putea acum să se lipsească. Gloria îl mulţumea pe deplin şi era hotărât să trăiască numai pentru glorie. Fiind eroul răsfăţat al tuturor, fata va căuta poate să se apropie de el. Dar se va izbi de aceeaşi nepăsare cu care-l tratase ea în trecut.

  Nu trecu mult şi fata sosi. Tom se prefăcu că n-o vede. Se apropie de un grup de băieţi şi fete şi intră în vorbă cu ei. Curând, el băgă de seamă că ea îşi făcea de lucru numai în apropierea lui. Îmbrâncea şi fugărea copiii, pe care îi prindea în vecinătatea lui.

  Obrajii ei îmbujoraţi şi privirile ce i le arunca pe furiş, satisfăceau mândria lui Tom.

  Deodată Becky văzu că Tom stătea de vorbă cu Amy Lawrence mai mult decât cu oricare altul. Simţi o durere săgetându-i inima şi deveni neliniştită. Încercă să se depărteze, dar picioarele i se înmuiară şi o siliră să se apropie şi mai mult. Cu o voiciune silită, ea se adresă unei fete chiar de lângă Tom:

  — Ascultă, Mary Austin, de ce n-ai venit la biserică?

  — Am fost, nu m-ai văzut?

  — Nu, unde stăteai?

  — Eram în grupa lui Miss Peters, unde merg întotdeauna. Dar eu te-am văzut.

  — Da? Ciudat. Voiam să-ţi vorbesc despre excursie.

  — Nu mai spune. Cine-o face?

  — Mama mea, pentru mine.

  — Mă invitaţi şi pe mine?

  — Pe oricine vreau eu.

  — Şi când are să fie?

  — Pe la vacanţa mare.

  — Vai, ce bine-mi pare. O să fie lume multă, nu-i aşa?

  — Da, toată lumea, care mi-e prietenă, sau va vrea să-mi fie, şi ea aruncă o privire spre Tom, care tocmai povestea lui Amy Lawrence, cum trăsnetul a doborât sicomorul uriaş, numai la trei metri de el.

  — Pot veni şi eu? Întrebă Grâce Miller.

  — Da!

  — Dar eu? Făcu Sally Rogers.

  — Da.

  — Şi eu? Spuse Suzi Harper. Şi cu Joe?

  — Da, şi tu şi el.

  Fu potolită toată lumea, afară de Tom şi Amy. Atunci el se-ntoarse cu nepăsare şi luă şi pe Amy. Buzele Becky-ei tremurară şi o podidiră lacrimile, dar îşi ascunse cu eroism supărarea şi continuă să glumească flecărind, cu cine-i ieşea în cale.

  În faţa mâhnirii ei însă, bucuriile unei excursii în perspectivă se risipiră şi curând, la prima ocazie, ea de depărta, spre a-şi putea uşura inima într-un loc ascuns. Când sună, clopoţelul, ea se ridică hotărâtă să se răzbune.

  La recreaţie, Tom reluă discuţia cu Amy, iar pentru umilirea desăvârşită a Becky-ei o luă pe partenera sa la braţ şi porni în căutarea adversarei.

  Când o descoperi, Tom se simţi înfrânt. Pe o bancă din dosul şcolii, Becky şedea alături de Alfred Tempe şi amândoi răsfoiau o carte cu poze; atât de cufundaţi şi având capetele atât de apropiate, se aplecau peste carte, încât păreau a fi străini de restul lumii. Tom simţi un val de gelozie, năvălindu-i în inimă şi începu să-i pară rău că nu s-a folosit de prilejul, când putea să se împace cu Becky. Îi venea să plângă de ciudă. Amy pălăvrăgea cu inima plină de bucurie, dar la întrebările ei, Tom răspundea cu vorbe tărăgănate. Ori de câte ori treceau prin dosul şcolii, trebuia să întâmpine aceeaşi privelişte nesuferită, precum şi nepăsarea supărătoare a fetei, care se prefăcea că nu iain seamă prezenţa lui. În sinea ei însă, se bucura de înfrângerea lui. Flecăreala Amy-ei devenindu-i nesuferită, Tom căuta fel şi chip să scape de ea, dar degeaba, fata ciripea întruna. Tom se gândi:

  — La naiba, nu pot scăpa de tine deloc?

  Tocmai atunci ea îi dădea a înţelege că la ieşirea din şcoală, îl va aştepta la poartă. Drept răspuns, Tom se uită la ea cu dispreţ şi o părăsi.

  — Hm! Va să zică este cu alt băiat! Îşi zise Tom, scrâşnind. Şi tocmai cu maimuţoiul ăsta, care se crede cel mai aristocrat băiat din St. Petersburg. Foarte bine! Te-am trântit chiar în ziua când ai venit, domnişorule, în oraşul acesta şi am să te dau cu capul de pământ, cum oi pune mâna pe tine. O să te învăţ eu minte, domnule! Fii pe pace!

  Făcu gesturi mari de luptă cu un adversar închipuit.

  — Aha! Nu-ţi convine? A? Stai, să-ţi arăt eu! Na, na!

  Şi bătălia închipuită în mintea lui se termina în favoarea lui Tom.

  Tom petrecu recreaţia de prânz la şcoală.

  Trădarea crudă a Becky-ei îl copleşi într-atât încât nu mai luă parte la nici o năzbâtie în recreaţie. Becky şi Alfred îl dădură gata. Deoarece Tom nu se vedea, Becky începu să se simtă stingheră şi-i părea rău că a împins lucrurile atât de departe. Când văzu că Becky nu se mai interesează de el, îşi căută de vorbă:

  — Ia priveşte, ce poză frumoasă?

  Dar Becky, care nu se mai putea stăpâni, îi strigă:

  —