Alfred se luă după ea şi încercă s-o îmbuneze, dar ea îl repezi:

  — Pleacă de aici şi lasă-mă în pace! Nesuferitule! Băiatul se opri, întrebându-se cu ce să-i fi greşit când tocmai ea îi spuse că s-ar uita la poze toată după-amiaza, dar fata plecă plângând, îngândurat, Alfred intră în clasa părăsită. Se simţi umilit. Nu-i fu greu să ghicească adevărul, că fata îl făcuse o unealtă împotriva lui Tom Sawyer. Nici prin gând nu-i trecea să-l urască pe Tom, dar acum căuta să se răzbune pe el, fără să-şi rişte prea mult pielea. Privirea-i căzu peste cartea de citire a lui Tom.

  Iată prilejul. Deschise cartea la lecţia de după-amiază şi turnă cerneală peste toată pagina. În clipa aceea, Becky se uită pe fereastră şi-l surprinse asupra faptului. Apoi se depărta, fără ca el s-o vadă şi porni spre casă, hotărâtă să-l întâlnească pe Tom şi să-i spună totul. Tom îi va mulţumi şi se vor împăca. Dar la jumătatea drumului se răzgândi. Îşi aduse aminte de purtarea lui Tom, când fusese vorba de excursie şi se hotărî să-l lase să se descurce singur.

  Capitolul XVII.

  Tom, sosi acasă într-o stare de plâns şi din primele cuvinte ce-i spuse mătuşa Polly, el înţelese că paharul suferinţelor lui încă nu se umpluse.

  — Tom, îmi vine să te bat.

  — Dar, ce am făcut mătuşo?

  — Destule ai făcut, băiete. Uite, am fost Ia doamna Harper, cu gândul s-o conving că visurile sunt adevărate şi când colo, ce să vezi? Între timp, dumneaei aflase de la Joe că tu ai fost aici, în noaptea aceea şi ai auzit totul. Ascultă, Tom. Eu nu ştiu ce o să iasă din tine, dacă acum, când eşti mic, faci isprăvi de-astea. Păi, se poate să mă laşi tu să mă duc ca o caraghioasă la d-na Harper, fără să-mi fi spus adevărul?

  În sinea lui, Tom recunoscu totuşi că, ceea ce dimineţa i s-a părut o glumă ingenioasă, acum era ceva meschin şi prostesc. Tom lăsă capul în jos şi după un timp zise:

  — Îmi pare rău, mătuşo, dar la asta nu m-am gândit.

  — Nu te-ai gândit. Păi sigur, tu nu te gândeşti niciodată decât la tine. Ai venit aici noaptea să-ţi râzi de jalea noastră şi ai crezut că mă poţi prosti cu minciuna ta cu visul; dar niciodată nu te-ai gândit să vii să ne risipeşti supărarea.

  — Mătuşo, acum îmi dau seama şi eu că n-a fost frumos din partea mea, dar n-am vrut să-mi bat joc de nimeni, zău! Şi apoi în noaptea aceea n-am venit să râd de matale.

  — Atunci pentru ce ai venit?

  — Ca să vă spun că nu ne-am înecat.

  — Aş fi cea mai fericită fiinţă din lume, dacă aş putea să cred că tu, cu gândul ăsta ai venit, dar ştii bine, că nu-i adevărat şi ştiu şi eu.

  — Zău! Mătuşă. E adevărat, să nu mă mişc de aici, dacă nu-i adevărat.

  — Nu minţi, Tom. Îţi îngreunezi situaţia.

  — Nu mint, mătuşo, e adevărat ce spun. Voiam să dau de ştire, că trăim şi de aceea am venit.

  — Ah! Tom, ce n-aş da să te pot crede. Asta te-ar izbăvi de multe păcate. Dar de ce nu mi-ai spus cel puţin mie?

  — Fiindcă, vezi matale, când aţi început să vorbiţi despre prohod, mi-a venit ideea să ne ascundem în galerie şi parcă nu-mi venea să-mi stric planul. De aceea am băgat scoarţa din nou în buzunar şi am tăcut.

  — Ce fel de scoarţă?

  — Pe care scrisesem că am plecat să facem piraterie. Îmi pare rău acuma, că nu te-am trezit, când te-am sărutat.

  Expresia aspră de pe faţa mătuşii dispăru şi în ochii ei apăru o licărire de blândeţe.

  — M-ai sărutat pe mine, Tom?

  — Da!

  — Eşti sigur?

  — Absolut sigur.

  — Şi de ce m-ai sărutat?

  — Pentru că te iubeam atât şi mi-era milă de mata, văzându-te cum oftai în somn.

  Cuvintele lui o convinseră. Când vorbi, vocea îi tremura de emoţie.

  — Sărută-mă încă o dată, Tom. Şi acum du-te la şcoală şi caută să fii băiat cuminte.

  Îndată după plecarea lui, se apropie de un dulap şi scoase la iveală rămăşiţele hainei lui Tom, cu care el plecase la piraterie. O clipă se opri şi-şi zise:

  — Nu, nu pot. Cred că chiar dacă a minţit, bietul băiat m-a liniştit atât de mult cu minciuna lui, încât cred că Dumnezeu îl va ierta pentru asta, căci vorbea cu atâta bunătate şi eu nu vreau să aflu că a minţit.

  Puse haina deoparte şi stătu un moment pe gânduri. De două ori întinse şi-şi retrase mâna. A treia oară îşi întări voinţa cu gândul: O minciună ca asta nu mă poate supăra. Apoi, scotoci prin buzunarele hainei. În clipa următoare ea citi printre lacrimi, bucata de scoarţă, scrisă de Tom, şi-şi zise:

  — I-aş putea ierta şi o mie de păcate!

  Capitolul XVIII.

  În felul cum mătuşa Polly l-a sărutat pe Tom, era ceva, care-i alungă toate gândurile negre şi-l făcu să se simtă din nou fericit. El porni la şcoală şi avu norocul ca la prima cotitură a străzii să se întâlnească întâmplător cu Becky Thatcher. Fără să şovăie, se repezi la ea şi-i zise:

  — M-am purtat urât cu tine, Becky, şi-mi pare aşa de rău. N-am să mai fac aşa în toată viaţa mea. Te rog, iartă-mă, vrei?

  Fata se opri şi-l privi cu dispreţ.

  — Bine, domnule Sawyer, n-ai decât să nu mai faci, dar între noi totul s-a sfârşit.

  Ea înălţă capul şi trecu înainte. Tom rămase atât de năucit, încât nu-i putu spune nici:

  — Cui îi pasă, maimuţo?