Decât când era prea târziu. De aceea, nu zise nimic. Dar furia îl mistuia fără milă. Intră pe poarta şcolii, gândindu-se că dacă ea ar fi acum, un băiat, ar da cu el de pământ să-l pomenească atâtea zile cât oi mai avea. Trecu pe lângă ea şi-i aruncă o vorbă supărătoare, la care ea ripostă acum şi aştepta cu nerăbdare clipa, când Tom va descoperi pagina batjocorită din cartea de citire. Dacă ar fi avut cea mai mică idee la ce-l expunea pe Alfred Temple, setea ei de răzbunare s-ar fi potolit.

  Dar biata fată nu-şi dădea seama cât de aproape era ea însăşi de necazuri.

  Mr. Dobbins, învăţătorul, era între două vârste; totuşi mai mocnea în el o ambiţie nesatisfăcută. Din tinereţe, nutrise dorinţa de a se face medic, dar sărăcia nu-i îngăduise să devină decât un biet învăţător. În sertarul de la catedră ţinea o carte misterioasă pe care o scotea, în fiecare zi, când elevii îşi vedeau de lecţii şi se cufunda în ea. Cartea aceasta o ţinea sub cheie şi cu toată primejdia ce-i ameninţa, nici un elev nu s-ar fi dat în lături de a privi în ea, măcar o dată. Fiecare avea teoria lui personală asupra felului cărţii şi nu era chip să se ajungă odată la lămurirea acestei taine. Trecând pe lângă catedră, care era în apropierea uşii, Becky văzu că cheia era în broască şi cum nu era nimeni în apropiere, scoase cartea. Citi titlul din pagina întâi: „Tratat de anatomie” de Prof. Cutare. Nu înţelese nimic. Începu să frunzărească mai departe. Dădu peste o planşă cu figuri colorate, reprezentând corpul omenesc. În clipa aceea, Tom Sawyer intră pe uşă. Becky tresări şi vrând să închidă cartea, avu nenorocul să rupă pagina până la jumătate. O aruncă în sertar, întoarse cheia şi de ruşine şi de necaz, izbucni în plâns.

  — Tom Sawyer, eşti un prost! Te furişezi ca să mă spionezi ce fac?

  — De unde puteam să ştiu ce făceai tu?

  — Ar trebui să-ţi fie ruşine, Tom Sawyer, fiindcă vrei să mă pârăşti pentru ca învăţătorul să mă pedepsească. Eu încă n-am mâncat bătaie la şcoală!

  Apoi bătu cu piciorul în podea şi zise:

  — Fă cum crezi şi cum vrei. Dar ştiu şi eu ceva. Stai numai să vezi ce-o să se întâmple. Nesuferitule! Şi se repezi afară plângând.

  — Ce caraghioasă-i fata asta. N-a mâncat niciodată bătaie în şcoală. Parcă ar fi cine ştie ce mare lucru! În tot cazul nu eu am să fiu acela care o s-o pârască lui moş Dobbins. Are să se dea de gol singură, fiindcă faţa le trădează pe fete, întotdeauna. De bătaie n-o să scape în nici un fel. Tom se gândi puţin, apoi adăugă:

  — Ehei! Ce n-ar da ea să mă vadă pe mine în locul ei! Tom ieşi în curte şi se amestecă printre copiii gălăgioşi. Nu mult după aceea, învăţătorul sosi şi elevii intrară în clasă.

  Se gândi să n-o compătimească, dar descoperind pagina mânjită din cartea lui de citire, n-o slăbi din ochi. Becky se reculese şi ea puţin din tulburarea ei şi urmărind cu interes mutra lui Tom, era cu totul departe de ce petrecea în jurul ei. Trecu o oră; învăţătorul moţăia în scaun. În clasă nu se auzea decât murmurul somnoros al elevilor, care-şi citeau lecţia. Din când în când, Mr. Dobbins se întindea, trosnindu-şi oasele, căsca, apoi deschidea sertarul, punea mâna pe carte, dar părea nehotărât dacă s-o scoată, ori nu. Mai toţi copiii îşi ridicau privirile somnoroase la el, numai doi dintre ei îi urmăreau mişcările cu cea mai mare atenţie. Un timp, Mr. Dobbins mângâie cartea, apoi o scoase. Se aşeză mai bine în scaun şi începu să citească. Tom aruncă o privire spre Becky. O văzu ghemuită, ca un iepuraş rănit şi în clipa aceea uită de toată sfada dintre ei. Ca s-o scape din strâmtoare, el plănui să smulgă cartea din mâna învăţătorului, dar n-avu timp să-şi pună planul în aplicare. Învăţătorul deschise cartea şi imediat ridică ochii asupra clasei. Avea ceva în privire, care făcu toţi copiii din clasă să tremure şi să lase ochii în jos. Timp de vreo zece secunde, fu o tăcere adâncă; învăţătorul îşi umflă pieptul, apoi răcni furios:

  — Cine a rupt cartea aceasta?

  Urmă o pauză, în care s-ar fi putut auzi căderea unui ac. Învăţătorul eeâcetă rând pe rând faţa fiecărui elev.

  — Benjamin Rogers, tu ai rupt cartea aceasta? Un semn de tăgadă. Altă pauză.

  — Joseph Harper, ta?

  Altă tăgadă. Tom deveni din ce în ce mai neliniştit, învăţătorul făcu o pauză, apoi trecu la fete:

  — Amy Lawrence?

  Un semn negativ cu capul.

  — Grâce Miller. Acelaşi semn.

  — Suzan Harper, ta ai umblat aici?

  Altă negare. Următoarea era Becky Thatcher. Tom tremura ca varga. Situaţia era disperată.

  — Rebecca Thatcher (Tom se uită la faţa ei albă ca varul, crispată de groaza prin care trecea). Tu ai rupt – hai! Uită-te în ochii mei (ea îşi ridică mâinile rugătoare). Tu ai rupt cartea asta?

  În mintea lui Tom străfulgera un gând hotărât.

  — Eu am rupt-o! Zise Tom.

  Toată clasa, încremenită, se uita la el. O clipă, şi Tom stătu locului, spre a-şi aduna mintea-i răvăşită, şi când porni să-şi primească pedeapsa, mirarea, recunoştinţa şi adoraţia ce străluceau în ochii lui Becky, îl răsplătea din belşug, pentru cele o sută de beţe ce-l aşteptau.

  Stăpânit de măreţia gestului nobil, el suportă fără crâcnire cea mai grozavă pedeapsă ce a administrat-o vreodată Mr. Dobbins. Primi de asemenea cu nepăsare şi. Sentinţa, prin care era condamnat să stea închis în şcoală două ore în plus, căci ştia cine-l va aştepta afară, după terminarea pedepsei.

  În seara aceea, Tom se culcă, urzind planuri de răzbunare împotriva lui Alfred Temple, deoarece pocăită şi ruşinată, Becky îi spuse tot, fără să uite propria