ei trădare. Curând însă, gândurile de răzbunare făcură loc visurilor plăcute şi în cele din urmă, el adormi, legănat de ecoul ultimelor cuvinte ale lui Becky:

  — Tom, ai fost atât de nobil!

  Capitolul XIX.

  După examenul de fine de an, Becky plecă împreună cu părinţii ei în vacanţă. Urmară zile lungi de căldură apăsătoare şi o monotonie ucigătoare, în care Tom nu găsea nici o distracţie care să-i aline dorul. Vechii lui tovarăşi, Joe Haper şi Huckleberry Finn, sufereau de aceeaşi lipsă de distracţii.

  Atmosfera somnoroasă fu în cele din urmă tulburată în chip brutal. La tribunal începură dezbaterile procesului asasinatului. Procesul deveni subiectul de discuţie al tuturor oamenilor din jurul lui Tom. Nici Tom nu putea rămâne nepăsător. Toate incriminările aduse deţinutului săgetau inima lui, căci în sinea sa era încredinţat că aceste observaţii erau făcute înadins, pentru ca să audă el, cel „cu musca pe căciulă”.

  Într-o zi, luă deoparte pe Huck, nu atât pentru a-şi putea împărtăşi suferinţa impusă de tăcerea pecetluită prin jurământ, ci mai mult ca să se convingă de credinţa lui Huck.

  — Ascultă, Huck, ai spus cuiva ceva despre această chestie?

  — Care chestie?

  — Ştii care.

  — A, sigur că nu.

  — Nici un cuvânt?

  — Nici o şoaptă, pe „onoarea” mea. De ce întrebi?

  — Fiindcă-mi era teamă.

  — Ştii bine, că dacă se află, nu avem de trăit nici două zile. Tom se mai linişti puţin, apoi zise:

  — Nu-i aşa, că nimeni nu te poate face să vorbeşti?

  — Să vorbesc? Chiar dacă criminalul ăsta m-ar îneca într-o lingură de apă şi tot nu m-ar face să vorbesc.

  — Foarte bine, Hucky. Atunci, câtă vreme ne ţinem de cuvânt, nu ni se poate întâmpla nimic. Dar ca să fim mai siguri, să jurăm încă o dată.

  — Aşa cred şi eu.

  Astfel, jurară din nou cu solemnitate.

  — Ce se mai aude, Huck? Eu am auzit o mulţime de lucruri.

  — Ei, numai Muff Potter şi Muff Potter. Toată ziua nu auzi decât de Muff Potter. Pe mine m-a băgat în draci de-mi vine să-mi iau lumea-n cap.

  — Aşa sunt şi eu. Ţie nu-ţi pare rău de el?

  — Mai mă întrebi? Mi se rupe inima când mă gândesc la el. Beţiv, nici vorbă, dar e bun, ca pâinea lui Dumnezeu. Pe mine m-a ajutat nu o dată, când eram la ananghie, ba cu câte un peşte, ba cu puţin tutun.

  — Mie-mi cârpea zmeul şi-mi înnoda sfoara de la undiţă. Ah! Tare aş vrea să-I scăpăm de pacoste.

  — Nici să nu te gândeşti la asta, Tom. Chiar dacă l-am scăpa, l-ar prinde din nou.

  — Ai dreptate, Huck. Dar nu pot suferi cum vorbeşte lumea de el, care nu e cu nimic vinovat.

  — Aşa zic şi eu. Deunăzi am auzit vorbindu-se că el e cel mai sângeros asasin din oraşul acesta şi toţi se mirau cum de nu l-au spânzurat mai înainte.

  — Da, aşa se vorbeşte tot timpul. Eu am auzit că dacă l-ar fi lăsat în libertate, lumea l-ar fi linşat.

  — Ba bine că nu.

  Astfel vorbiră ei multă vreme, fără să se liniştească. O dată cu lăsarea amurgului, se pomeniră dând târcoale temniţei, nădăjduind că poate o să se întâmple ceva care să-i scoată din încurcătura în care se găseau. Dar nu se întâmplă nimic.

  Ca şi altă dată, ei se apropiară de fereastra celulei, salutându-l pe Potter şi dându-i tutun şi chibrituri. Arestatul se afla într-o celulă la parter şi nu era păzit de nimeni. Recunoştinţa lui pentru darurile aduse, le răscolea şi mai mult conştiinţa. Se simţeau ca nişte trădători. Potter le vorbi.

  — Aţi fost buni cu mine, băieţi, mai buni ca oricine din oraşul ăsta. Şi n-am să vă uit. Câteodată îmi zic: Moş Potter s-a purtat frumos cu toţi băieţii. Le cârpea zmeiele, le arăta locul unde să pescuiască şi când Moş Potter e la strâmtoare au uitat toţi de el, numai Tom şi Huck nu l-au uitat, dar lasă, că nici el n-are să-i uite. Da, băieţi am săvârşit o faptă grozavă, beat şi nebun cum eram, şi acum trebuie să-mi ispăşesc păcatul, aşa cum se cuvine. Şi e mai bine aşa. Dar să nu mai vorbim de asta, căci nu vreau să vă pricinuiesc vreo supărare. Atâta vreau numai să vă spun, să nu vă daţi niciodată la beţie şi n-o să ajungeţi în halul ăsta. Daţi-vă puţin îndărăt, ca să vă văd la faţă: aşa, ah ce bine-mi pare, văzându-vă aici. Acum, suiţi-vă unul pe spinarea celuilalt, ca să vă pot mângâia obrajii. Aşa. Bagă-ţi mâna printre gratii, că a mea nu încape printre ele. O! Mânuţe mici şi albe, voi, care l-aţi ajutat atâta pe bietul Moş Potter şi l-aţi ajuta şi mai mult, dacă aţi fi în stare.

  Tom se înapoie acasă zdruncinat. În noaptea aceea avu visuri îngrozitoare. A doua şi a treia zi, el dădu târcoale sălii tribunalului şi cu toate că simţea un imbold puternic să pătrundă înăuntru, se stăpânea şi rămânea afară. Tom asculta zvonurile care circulau în preajma lui şi află că laţul se strângea din ce în ce în jurul gâtului lui Potter. La sfârşitul celei de a doua zi de dezbateri, se vorbea cu insistenţă că pe baza mărturiei lui Injun Joe, verdictul juraţilor nu mai putea fi pus la îndoială.

  În noaptea aceea, Tom întârziase mult pe afară şi trebui să intre pe fereastră. Era atât de surescitat, încât nu putu adormi decât spre ziuă.

  A doua zi dimineaţa, ultima zi a procesului, tot oraşul se îmbulzi în sala de şedinţă. După o aşteptare lungă, juriul îşi făcu intrarea şi luă loc pe scaune; îndată după aceea fu introdus Potter, cu faţa palidă şi răvăşită de spaimă şi fu pus în lanţuri în văzul tuturor; nu mai puţin