Interveni altă pauză, după care sosi judecătorul de şedinţă, iar şeriful declară dezbaterile deschise. Începu şuşoteala obişnuită a avocaţilor, urmată de foşnetul hârtiilor. Amănuntele acestea, precum şi pregătirile de circumstanţă, umplură atmosfera cu o încordare crescândă.

  Fu chemat acum ca martor, care presta sub jurământ cele declarate de el anterior, în zorii zilei, când crima fusese descoperită. El spuse că îl văzuse pe Potter spălându-se în gârlă şi când acesta se văzu observat, o luase la fugă. După alte câteva întrebări, procurorul zise:

  — Apărarea mai are de pus întrebări martorului? Acuzatul îşi ridică privirea spre el, dar o lăsă jos din nou, căci apărătorul său zise:

  — Nu am să-i pun nici o întrebare.

  Martorul următor declară cum găsise cuţitul alături de victimă.

  Procurorul spuse:

  — Apărarea mai are de pus întrebări martorului?

  — N-am de pus nici o întrebare, replică apărătorul lui Potter. Al treilea martor jură că a văzut deseori cuţitul în posesia lui Potter.

  — Apărarea mai are de întrebat ceva? Avocatul lui Potter răspunse din nou la fel.

  Asistenţa începu să-şi manifeste neliniştea. Oare avocatul acesta, avea de gând să nu lupte câtuşi de puţin, pentru viaţa clientului său?

  Alţi martori veniră să confirme purtarea vicleană a lui Potter, înainte de crima pe care a săvârşit-o. Ei erau lăsaţi să plece, fără să li se pună alte întrebări. Uimirea şi nemulţumirea asistenţei începu să se manifeste prin murmure de reprobare.

  Procurorul se ridică şi zise:

  — Prin jurământul unor cetăţeni, al căror simplu cuvânt e în afară de orice bănuială, noi am ajuns la concluzia, că pentru nefericitul de pe banca acuzaţilor, orice altă întrebare devine de prisos.

  Potter scoase un geamăt şi-şi acoperi faţa cu mâinile. În sală se făcu o linişte înspăimântătoare. Câţiva din cei de faţă şi mai ales femeile, izbucniră în lacrimi. Avocatul apărării se ridică atunci şi zise:

  — Onorată Curte, de la începutul dezbaterilor acestui proces, noi ne-am propus să dovedim că, clientul nostru a săvârşit fapta sub influenţa nefastă a alcoolului. Apărarea refuză însă să mai admită această circumstanţă. (Apoi către grefier). Să fie chemat Thomas Sawyer.

  Asistenţa deveni dintr-o dată neliniştită şi chiar Potter începu să asculte cu atenţie. Toate privirile se îndreptară asupra lui Tom, care se ridică şi înainta spre banca rezervată martorilor.

  Băiatul era extrem de înfricoşat. I se luă jurământul de circumstanţă.

  — Thomas Sawyer, unde erai în noaptea de şaptesprezece iunie, pe la miezul nopţii?

  Tom aruncând o privire la faţa vicleană a lui Injun Joe, i se încâlci limba. Asistenţa asculta cu respiraţia tăiată, dar cuvintele întârziau să răsune. Abia după câteva momente, Tom îşi recapătă puţin curajul şi vorbi destul de tare, ca să fie auzit, de o parte din auditoriu:

  — În cimitir!

  — Puţin mai tare, te rog. Nu-ţi fie teamă. Erai aşadar…

  — În cimitir.

  Un zâmbet de dispreţ trecu pe buzele lui Injun Joe.

  — Erai cumva în apropiere de mormântul lui Horse Williams?

  — Da, domnule.

  — Vorbeşte ceva mai tare. Cât de aproape erai?

  — Cât sunt acuma de Dumneavoastră.

  — Erai ascuns ori nu?

  — Eram ascuns.

  — Unde?

  — În dosul ulmilor de lângă mormânt. Injun Joe făcu o mişcare imperceptibilă.

  — Erai cu cineva acolo?

  — Da, domnule. Eram cu…

  — Stai puţin. Nu trebuie să pomeneşti de tovarăşul tău. Îl vom înfăţişa şi pe el la timpul potrivit. Spune mai întâi cu ce te-ai dus acolo?

  Tom şovăi şi părea încurcat.

  — Hai spune, copilul meu. Nu-ţi fie teamă. Adevărul e întotdeauna demn de a fi respectat. Ce aveai cu tine?

  — Numai o… o… pisică moartă.

  Din rândurile asistenţei se ridică un freamăt de haz, pe care preşedintele îl curmă repede.

  — Scheletul pisicii îl ţinem la dispoziţia onoratei Curţi, spuse apoi avocatul. Şi acum, copilul meu, spune tot aşa, cum s-au întâmplat lucrurile, nu lăsa nimic la o parte şi să nu-ţi fie frică.

  La început, sfios, Tom începu să povestească, dar pe măsură ce povestea, curajul îi veni cu totul şi acum vorbea cu uşurinţă; în scurt timp nu se mai auzea decât glasul său; privirile tuturor erau aţintite numai asupra lui.

  Cu gurile căscate şi cu răsuflarea tăiată, cei din sală îi urmăreau fiecare cuvânt şi pierzând noţiunea timpului, ascultau, răpiţi de fascinaţia sinistră a povestirii. Încordarea din sală îşi atinse culmea în momentul când Tom spuse:

  — Şi când doctorul l-a izbit cu capacul pe Potter, care a căzut în nesimţire, Injun Joe s-a repezit cu cuţitul în mână şi…

  În clipa aceea se auzi un zgomot surd şi criminalul adevărat, făcându-şi loc, îşi croi drum prin mulţime, lovind pe toţi din cale şi spărgând geamurile, dispăru.

  Capitolul XX.

  Răsfăţat de bătrâni şi invidiat de tineret, Tom era şi de această dată eroul strălucit al zilei. Numele lui fu imortalizat de ziarul din localitate, care îi închina coloane întregi, pline de laudă neprecupeţită. Unele persoane erau încredinţate că, într-o zi, el va deveni chiar Preşedintele Statelor-Unite, numai dacă va scăpa de ştreang.

  Ca de obicei, lumea nestatornică şi nesocotită, îl luă pe Muff Potter sub scutul ei şi-l acoperi cu aceeaşi dărnicie, cu care-l hulise mai înainte.

  În timpul zilei, Tom se bucură din plin de izbândă lui, dar odată cu căderea nopţii, el trăi într-o continuă teroare. Visele lui erau tulburate de chipul schimonosit de ură al lui Injun Joe. Din această pricină, nu exista în lume nici o ispită, care l-ar fi determinat pe Tom să înnopteze în afară de casă. Bietul Huck suferea de aceleaşi chinuri, căci în noaptea premergătoare zilei de pronunţare a verdictului, Tom povestise avocatului toată întâmplarea şi Huck se temea că participarea lui la această