avea sarcini mai ușoare și nu le vor mai chiorăi mațele de foame. Și poate că s-ar fi grăbit s-o facă, dacă Herhor și Mefres nu le-ar fi poruncit să rămână pe loc.

Dar, sub noul faraon, nici situația lui Herhor nu prea era de pizmuit. Mare și atotputernic demnitar până nu de mult, nepărăsind mai de loc curtea, stătea acum stingher în micul său palat și, uneori, nu-l vedea pe noul faraon săptămâni în șir. Rămăsese sfetnic al armatei, dar aproape că nici nu mai dădea porunci, fiindcă toate treburile militare le rânduia faraonul singur. Acesta citea singur rapoartele comandanților militari, hotăra tot el în treburi îndoielnice, iar sfetnicii îi aduceau de la Herhor documentele trebuincioase. Și dacă marele Herhor era uneori chemat la faraon, aceasta se întâmplă numai când trebuia să fie mustrat.

Toți demnitarii recunoșteau însă că noul faraon muncește din răsputeri.

Ramses al XIII-lea se scula înainte de răsăritul soarelui, făcea baie și aprindea tămâie în fața statuii lui Osiris. Apoi asculta rapoartele judecătorului suprem, ale slujitorului care avea sub supraveghere grajdurile întregii țări, ale marelui vistiernic și, în sfârșit, ale intendentului palatelor sale. Acesta din urmă avea de îndurat cele mai multe mustrări, deoarece nu era zi în care faraonul să nu-i spună că întreținerea curții costă prea mult și că la curte e prea multă lume.

În palatul regal locuiau, într-adevăr, câteva sute de femei ale răposatului faraon, cu numărul cuvenit de copii și slujitori. Certat necontenit, intendentul curții alunga zilnic câte zece – cincisprezece persoane, iar celor rămase le reducea cheltuielile. Astfel că, într-o lună de zile, toate femeile curții se înfățișară reginei Nikotris, implorând-o, cu țipete și plânsete, să le salveze.

Vrednica regină se duse îndată la faraon și, căzând cu fața la pământ, îl rugă să aibă milă de femeile tatălui său, să nu îngăduie să se prăpădească în lipsuri.

Faraonul o ascultă cu fruntea încrețită și porunci intendentului curții să se oprească aici cu economiile. Dar îi spuse prea onoratei regine că, după înmormântarea tatălui, femeile vor fi înlăturate din palat și trimise la țară.

— Curtea noastră, zise el, costă aproape treizeci de mii de talanți pe an, adică cu jumătate mai mult decât întreaga armată. Nu pot cheltui o sumă atât de mare fără a nu ruina statul și pe mine.

— Fă cum vrei, răspunse regina. Egiptul e al tău. Mă tem însă că cei alungați de la curte vor deveni dușmanii tăi.

La auzul acestor cuvinte, fără să zică o vorbă, faraonul o luă pe regină de mână, o duse la fereastră și-i arătă pădurea de sulițe a pedestrașilor care făceau instrucție în curtea palatului. Gestul faraonului avu o urmare neașteptată. Ochii reginei, cu o clipă înainte plini de lacrimi, străluciră acum de mândrie. Deodată se aplecă și, sărutând mâna fiului, îi spuse cu glasul mișcat de emoție:

— Ești cu adevărat fiul lui Isis și al lui Osiris și am făcut bine când te-am oferit zeiței. Egiptul are, în sfârșit, un faraon adevărat!

Din clipa aceea, regina n-a mai intervenit pe lângă fiul ei în niciun fel de treburi. Iar când era rugată să ocrotească pe cineva, ea răspundea:

— Sunt sluga luminăției-sale și vă sfătuiesc să-i îndepliniți poruncile fără nicio crâcnire. În tot ceea ce face, e luminat de zei; și cine cutează să li se împotrivească lor?

După dejun, faraonul se ocupa de treburile ostășești și de cele ale tezaurului statului, iar pe la ceasurile trei după-amiază, înconjurat de o mare suită, pornea spre pâlcurile aflate în apropiere de Memfis și le privea cum fac instrucție.

Schimbări cât se poate de mari se petrecuseră în treburile militare ale statului. În mai puțin de două luni, faraonul înființase cinci unități noi sau, mai degrabă, le închegase la loc pe cele care fuseseră desființate pe vremea tatălui său. Izgoni din armată pe ofițerii dedați beției și jocurilor de noroc, precum și pe cei care îi chinuiau pe soldați.

În încăperile palatului, unde se puneau la cale treburile militare și unde lucrau numai preoți, îi puse pe cei mai vrednici dintre sfetnicii săi, care izbutiră nespus de repede să se descurce în documentele de mare însemnătate. Porunci să se facă numărătoarea tuturor bărbaților din țară, care, cu toate că aparțineau unităților militare, nu-și îndepliniseră, de peste zece ani, niciun fel de sarcini, ci se îndeletniciseră numai cu gospodăria. Deschise două școli noi, unde mergeau copii de la vârsta de doisprezece ani, care aveau să iasă ofițeri și reînnoi obiceiul uitat, de a nu da masa tinerilor ostași decât numai după executarea unui marș de trei ore, în șiruri și coloane. În sfârșit, nu fu îngăduit nici unei unități militare să locuiască în sate, ci numai în cazărmi și tabere. Fiecare unitate își avea locul ei de instrucție, unde, cât era ziua de mare, ostașii trăgeau cu praștia sau cu arcul la ținte așezate între o sută și două sute de pași depărtare.

Bărbaților care aparțineau familiilor din casta militară li se porunci să facă exerciții de aruncarea proiectilelor, sub îndrumarea ofițerilor și sutașilor din armata regulată. Porunca fu numaidecât îndeplinită, așa încât, la două luni după moartea lui Ramses al XII-lea, Egiptul făcea impresia unei tabere militare.

Până și copiii de la sate și orașe, care până atunci se jucaseră de-a scribii ori de-a preoții, imitându-i pe cei vârstnici, începură să se joace de-a armata. Astfel, în fiecare piață și în fiece grădină, de dimineața și până seara, șuierau pietrele și săgețile, iar tribunalele erau încărcate cu plângeri.

Egiptul era astfel schimbat și, cu tot doliul, domnea în țară o mare mișcare, datorită în întregime noului faraon.

Iar faraonul era plin de mândrie văzând cum statul întreg se supusese regeștii sale voințe.

Sosi însă și clipa în care chipul lui se posomori.

Era în ziua când parastiții scoseseră