trupul lui Ramses al XII-lea din apa în care stătuse și când marele vistiernic, prezentându-i raportul obișnuit, îi spuse faraonului:

— Nu știu ce să fac! În tezaur avem două mii de talanți, iar pentru înmormântarea răposatului faraon e nevoie de cel puțin o mie.

— Cum două mii? întrebă Ramses uimit. Când am devenit faraon, mi-ai spus că avem douăzeci de mii.

— Am cheltuit optsprezece.

— În două luni?

— Au fost cheltuieli mari.

— Ai dreptate, răspunse faraonul, dar în fiecare zi primim banii dărilor!

— Dările, spuse vistiernicul, nu știu de ce s-au împuținat din nou și nu vin așa cum le-am socotit eu. Dar și banii aceștia s-au cheltuit. Luminăția-ta să nu uite, avem cinci unități militare noi. Aproape opt mii de oameni și-au părăsit îndeletnicirile și trăiesc pe socoteala statului.

Faraonul căzu pe gânduri.

— Trebuie să facem un nou împrumut, zise el. Vorbește cu Herhor și Mefres să ni-l dea templele.

— Am vorbit. Templele nu ne dau nimic.

— S-au supărat prorocii! zâmbi faraonul. Atunci trebuie să-i chemăm pe păgâni. Trimite-mi-l pe Dagon.

Spre seară, cămătarul fenician sosi. Căzu cu fața la pământ înaintea faraonului și-i oferi un pocal de aur, bătut în pietre nestemate.

— Acum pot să mor! strigă Dagon, acum, când stăpânul cel mai milostiv s-a urcat pe tron.

— Mai înainte însă de a muri, glăsui faraonul, fă-mi rost de câteva mii de talanți.

Fenicianul înmărmuri, sau poate se prefăcu numai că-i nespus de încurcat.

— Luminăția-ta mi-ar cere mai bine să-i caut perle în Nil, spuse el, fiindcă așa voi pieri dintr-o dată, iar stăpânul nu mă va bănui că-i sunt răuvoitor. Să găsești însă astăzi o asemenea sumă…

Ramses al XIII-lea se miră.

— Cum așa? întrebă el. Așadar, fenicienii nu au bani pentru, mine?

— Sângele și viața noastră și a copiilor noștri le putem închina luminăției-tale, zise Dagon. Dar bani… De unde să luăm noi bani? Templele ne dădeau mai înainte împrumuturi cu cincisprezece ori douăzeci de procente pe an. Dar din clipa în care luminăția-ta, moștenitor al tronului fiind, ai mers în templul Hator, acolo lângă Pi-Bast, preoții ne-au refuzat cu desăvârșire orice fel de credit. De-ar putea, ne-ar goni chiar azi din Egipt și, mai bucuroși încă, ne-ar nimici. Ah, câte îndurăm din bunăvoința lor! Țăranii lucrează când vor și cât vor. Pentru dări dau ce li se scurge printre degete. Dacă îl lovești pe vreunul, se răzvrătesc, iar când nefericitul de fenician se duce la judecată după ajutor, ori pierde pricina, ori trebuie să plătească din greu. Ceasurile noastre în țara asta sunt numărate, zise Dagon plângând.

Faraonul se posomori.

— Mă voi ocupa eu de treburile astea, răspunse el, iar judecățile vă vor face dreptate. Deocamdată am însă nevoie de vreo cinci mii de talanți.

— De unde să-i luăm, stăpâne? gemu Dagon. Dă-ne negustori, luminăția-ta, și le vom vinde toată averea noastră mișcătoare și nemișcătoare, numai să-ți putem împlini poruncile. Dar unde sunt negustorii? Poate numai preoții, care ne vor prețui bunurile la nimica toată și, pe deasupra, nici nu vor voi să le plătească în bani peșin.

— Trimiteți oameni în Tir, la Sidon, zise faraonul. Doar fiecare din orașele astea ar putea să dea cu împrumut nu cinci, ci o sută de mii de talanți.

— Tirul, Sidonul! repetă Dagon. Fenicia toată strânge azi aur și giuvaeruri ca să se poată răscumpăra de la asirieni. Trimișii regelui Assar au și început să umble prin țara noastră, spunând că dacă le-am da în fiecare an o răscumpărare însemnată, regele și satrapii lor nu numai că nu ne-ar asupri, dar ne-ar face rost de niște câștiguri cu mult mai mari decât cele pe care le avem astăzi, din bunăvoința luminăției-tale și a Egiptului. Faraonul păli și-și încleșta dinții. Văzându-l, fenicianul adăugă repede:

— De altminteri, la ce bun să răpesc timpul luminăției tale cu vorbăria mea neroadă? Aici, la Memfis, se află prințul Hiram. El poate lămuri totul cu mult mai bine, fiindcă e înțelept și-i membru în consiliul suprem al orașelor noastre.

Ramses se învioră.

— Adă-l, adă-l încoace pe Hiram, zise el. Tu, Dagon, îmi vorbești nu ca un cămătar, ci ca o bocitoare.

Fenicianul își izbi încă o dată fruntea de podea și întrebă:

— N-ar fi mai bine ca prea cinstitul Hiram să vină aici de îndată? E cam târziu, e drept, dar prințul se teme atât de mult de preoți, încât ar fi bucuros să ți se închine pe timp de noapte.

Faraonul își mușcă buzele, dar încuviință. Împreuna cu cămătarul, îl trimise și pe Tutmozis, care urma să-l aducă pe Hiram, la palat, printr-o intrare tainică.

Capitolul XVI

 

 

Hiram i se înfățișă faraonului pe la ceasurile zece seara, îmbrăcat ca precupeții din Memfis, în straie de culoare închisă.

— De ce te furișezi așa? îl întrebă faraonul, neplăcut surprins. Palatul meu este oare o temniță, ori o leprozerie?

— Ah, stăpâne! oftă bătrânul fenician. Din clipa în care ai devenit monarhul Egiptului, toți cei care cutează să te vadă și nu dau socoteală în scris asupra celor spuse de tine sunt socotiți răufăcători.

— În fața cui trebuie să dați socoteală? întrebă faraonul.

Hiram își înălță privirile și, ridicând mâinile:

— Luminăția-ta știe cine-i sunt dușmani! răspunse el.

— Să nu ne batem capul cu ei, zise faraonul. Bănuiești de ce te-am chemat? vreau să-mi împrumuți câteva mii de talanți.

Hiram răsufla greu și se clătina atât de tare, încât faraonul îi îngădui să se așeze, ceea ce însemna cea mai înaltă cinste.

După ce se așeză în voie și se odihni puțin, Hiram vorbi: