ajutor puteam eu primi de-acasă? Astfel că din clasa a treia de liceu (am urmat la vreo trei licee) m-am ținut singur prin școli. Eram un bun elev, eram, cum se zice, «premiant» și am luat fără multă greutate bursa unei Academii militare din Budapesta. E drept că în anul următor s-au înființat și câteva burse pentru medicină; era însă prea târziu pentru mine. Cu un an să fi fost mai mic sau să fi pierdut cumva un an de școală, și azi eram medic! Dar nici ofițer n-am simțit că voi fi... Eu eram scriitor. Am scris și publicat nenumărate nuvele în ungurește și nemțește și am scris poate o sută de piese de teatru. Ori de câte ori vedeam un spectacol, scriam și eu o piesă. Întoarcerea spre literatura și cultura română s-a făcut aproape fără să-mi dau seama. A fost poate ceva care n-a întrebat rațiunea. Țin minte o întâmplare de pe atunci, caracteristică și revelatoare. Făcusem, în grup școlăresc, o excursie la Viena. Când trenul a trecut frontiera Ungariei, elevii s-au sculat în picioare și-au intonat un imn patriotic. Eu n-am avut acest îndemn. Am rămas pe locul meu, tăcut. N-am fost bătut, cum ar fi fost firesc, dar am fost boicotat.

Românește știam, dar atât de puțin, încât mi-a fost rușine când o familie de români din vechiul regat mi-a ieșit înainte cu voioșie să-mi vorbească, pe puntea unui vapor, pe Dunăre, în Ungaria, aflând că sunt român.

Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată scrie românește fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Și am luat pe Creangă. Am înțeles foarte puțin. Am vrut să citesc pe Caragiale – dar n-am putut înțelege nimic. Am reînvățat limba românească, așa cum înveți orice altă limbă, vorbind și scriind în caiete cu teme și extrase.”

(Liviu Rebreanu intervievat de F. Aderca [„De vorbă cu d-l Liviu Rebreanu”], Adevărul literar și artistic, anul VII, nr. 285, 9 mai 1926; reprodus în Opere, ed. cit., vol. XIX, pp. 37–38)

1908

Își dă demisia din armată, ca urmare a acuzațiilor din cauza cărora fusese suspendat din serviciu. Se stabilește în Prislop: „Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea” – va mărturisi ulterior scriitorul.

La 1 noiembrie, debutează în revista Luceafărul din Sibiu, cu nuvela Codrea (republicată apoi sub titlurile Lacrima, Dezertorul, Glasul inimii).

La anii tinereții

1909

Traduce din Maxim Gorki poemul Moartea șoimului.

Îi scrie, din Prislop, lui Mihail Dragomirescu, trimițându-i și o povestire pentru Convorbiri critice. Criticul îi refuză „povestea”, dar promite că-i va urmări scrisul.

Publică, în Luceafărul sibian, nuvela Răfuiala (numită inițial O femeie și doi bărbați), o primă prefigurare a conflictului din romanul Ion.

În toamnă, Liviu Rebreanu vine la București. Aici îl vizitează pe Coșbuc și, introdus de Ilarie Chendi, participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, aducând și o nuvelă (Proștii). Circumspect, amfitrionul n-o citește în ședință, dar o va găsi „pur și simplu formidabilă”, într-o notă trimisă a doua zi autorului.

Relațiile cu Mihail Dragomirescu decurg, în continuare, fast, tânărul ardelean câștigând prețuirea și sprijinul criticului, care-l propune imediat spre angajare ziarului Ordinea, organ al Partidului Conservator-Democrat. Aici va asigura rubrica „De la românii subjugați”, dedicată cu precădere românilor din Ardeal (act care va atrage atenția oficialităților maghiare).

Scrie nuvela Volbura dragostei (reeditată cu titlurile Cântec de dragoste, Răzbunarea, Cântecul iubirii).

1910

M. Dragomirescu îl propune secretar de redacție al publicațiilor Falanga literară și artistică și Convorbiri critice („funcții mai mult onorifice”).

În baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul de la Budapesta cere statului român extrădarea lui Liviu Rebreanu.

Pe 15 februarie, este arestat și încarcerat la închisoarea Văcărești, deși scriitorul se apărase, susținând că neregulile financiare de care fusese învinuit reprezentau un caz clasat.

În mai, Rebreanu susține într-un „Memoriu” adresat autorităților române că „deturnarea de fonduri” care i se imputase este un pretext prin care autoritățile ungare urmăresc descurajarea activității sale publicistice pro-românești.

În iunie este însă extrădat și întemnițat la Gyula, unde mai petrece trei luni în închisoare până la proces. În august este judecat și condamnat la trei luni de detenție (fiind însă eliberat chiar în ziua procesului). Acum creionează primul plan al romanului Ion.

În septembrie, la o lună de la eliberare, revine în București.

Sunt publicate, în Convorbiri critice, nuvelele Proștii, Culcușul, Golanii, inspirate din lunile de detenție.

Împreună cu Mihail Sorbul, scoate Scena, revistă dedicată teatrului și muzicii.

1911

Liviu Rebreanu este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova (condus de Emil Gârleanu).

Devine membru al Societății Scriitorilor Români (fără să aibă nicio carte publicată).

1912

Se căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu.

La solicitarea lui N.D. Cocea, Liviu Rebreanu începe să scrie cronică dramatică la ziarul Rampa din București, colaborare care se va întinde pe