Suplinitorii înşişi îl făceau cu putinţă pe Jonstone supunându-se ordinelor lui imposibile. Nu-mi dădeam seama cum i se permitea unui om de o cruzime atât de vădită să ocupe o asemenea poziţie. Titularilor nu le păsa, tipul de la sindicat nu făcea doi bani, aşa că am pus pe hârtie un raport de treizeci de pagini într-una din zilele mele libere, i-am trimis un exemplar lui Jonstone şi l-am dus pe celălalt la Sediul Federal. Funcţionarul mi-a spus să aştept. Am aşteptat, am aşteptat şi-am tot aşteptat. Am aşteptat o oră şi treizeci de minute, apoi am fost condus înăuntru să mă-ntâlnesc cu un bărbat cu părul cărunt şi ochi de culoarea scrumului de ţigară. Nici măcar nu mi-a spus să stau jos. A-nceput să zbiere la mine de cum am intrat pe uşă.

– Eşti o javră cu figuri, ai?

– Aş prefera să nu-mi vorbiţi urât, domnule!

– Javră cu figuri, eşti una dintre javrele alea cu vocabular şi-ţi place să ţi-l etalezi!

Mi-a fluturat hârtiile în faţă. Şi a zbierat: „DOMNUL JONSTONE E UN OM DE ISPRAVĂ!"

– Nu spuneţi tâmpenii. E un sadic vădit, am zis.

– De când lucrezi la Poştă?

– De trei săptămâni.

– DOMNUL JONSTONE LUCREAZĂ LA POŞTĂ DE 30 DE ANI.

– Ce-are a face asta?

– Am spus, DOMNUL JONSTONE E UN OM DE ISPRAVĂ!

Cred că sărmanul chiar ar fi vrut să mă omoare. El şi cu Jonstone trebuie că se culcaseră împreună.

– În regulă, am zis. Jonstone e un om de ispravă. S-o lăsăm baltă.

Apoi am ieşit şi mi-am luat încă o zi liberă. Fără plată, bine-nţeles.

– O, Hank! Ce drăguţ!

– Şi-ncă cum, baby! M-am vârât lingă dosul ei cald şi am adormit în 45 de secunde.

Când Jonstone m-a văzut din nou la 5 a.m. s-a rotit cu scaunul şi faţa şi cămaşa-i erau de aceeaşi culoare. Dar n-a zis nimic. Nu-mi păsa. Stătusem treaz până la 2 a.m. bând şi trăgându-mi-o cu Betty. M-am lăsat pe spate şi-am închis ochii.

La 7 a.m. Jonstone s-a rotit din nou. Toţi ceilalţi suplinitori primiseră de lucru sau fuseseră trimişi la alte oficii care aveau nevoie de ajutor.

– Asta a fost, Chinaski. Nimic pentru tine azi.

Mi-a privit chipul. La naiba, nu-mi păsa. Tot ce voiam să fac era să mă bag în pat şi să dorm.

– Bine, Stone, am zis. Printre factori era cunoscut ca „Stone"{1}, dar eu eram singurul care i se adresa aşa.

Am ieşit, maşina cea veche a pornit şi curând eram înapoi în pat cu Betty.

Dar dimineaţa următoare a fost aidoma:

– Asta a fost, Chinaski. Nimic pentru tine azi.

A ţinut aşa o săptămână. Stăteam acolo-n fiecare dimineaţă de la 5 a.m. la 7 a.m. şi nu eram plătit. Numele mi-a fost scos chiar şi de la colectarea de noapte.

Apoi Bobby Hansen, unul dintre suplinitorii mai vechi - ca durată în serviciu - mi-a zis:

– Mi-a făcut şi mie aşa o dată. A încercat să mă facă să mor de foame.

– Nu-mi pasă. N-o să-l pup în cur. Plec sau mor de foame, ce-o fi să fie.

– Nu-i nevoie. Prezintă-te la Oficiul Prell în fiecare seară. Spune-i supraveghetorului că nu primeşti de lucru şi te poţi înscrie ca suplinitor pentru distribuţii speciale.

– Pot să fac asta? Nu există reguli contra?

– Îmi luam cecul la fiecare două săptămâni.

– Mulţam, Bobby.

Am uitat ora de-ncepere. 6 sau 7 p.m. Ceva de felul acesta. Tot ce făceai era să stai cu o mână de scrisori, să iei o hartă şi să-ţi calculezi traseul. Era uşor. Toţi şoferii stăteau mult mai mult timp decât era nevoie ca să-şi calculeze traseele şi eu m-am potrivit după ei. Plecăm când pleca toată lumea şi mă-ntorceam când se-ntorcea toată lumea.

Pe urmă mai făceai un traseu. Aveai timp să zăboveşti prin cafenele, să citeşti ziare, să te simţi O.K. Aveai chiar şi timp pentru prânz. Ori de câte ori voiam o zi liberă, o luăm. Pe unul dintre trasee era tipa asta înaltă care primea o corespondenţă specială-n fiecare seară. Avea o manufactură de rochii sexi şi furouri şi l-e purta. Te căţărai pe treptele abrupte de la intrarea ei pe la 11 p.m., sunai şi-i dădeai specială. Ea lăsa să-i scape un fel de suspin din rărunchi, cum ar veni „OOOOOOOOOOOOOOOhhhhhhhhhHHHH!" şi stătea aproape, foarte, şi nu te lăsa să pleci până nu o citea, şi apoi zicea: „OOOOOoooh, noapte bună, VĂ MULŢUMESC!"

– Da, doamnă, ziceai, făcând stânga-mprejur cu o pulă ca de taur.

Dar n-avea să ţină. A sosit cu poşta după vreo săptămână şi jumătate de libertate.

„Stimate domnule Chinaski, Sunteţi invitat să vă prezentaţi de urgenţă la Oficiul Oakford. Refuzul de a vă conforma va avea drept consecinţă o posibilă sancţiune disciplinară sau concediere.

A.E. Jonstone, Supr., Oficiul Oakford"

Eram înapoi pe cruce.

– Chinaski! Ia traseul 539!

Cel mai greu din oficiu. Blocuri unde numele de pe cutii erau şterse sau lipseau cu totul, sub becuri slabe pe holuri întunecoase. Bătrâne stând pe holuri, de-a lungul străzilor, punând aceeaşi întrebare de parc-ar fi fost o singură persoană cu o singură voce:

– Ai vreo scrisoare pentru mine?

Şi-ţi venea să urli, „Doamnă, de unde naiba să ştiu cine sunteţi dumneavoastră sau cine-oi fi eu?"

Transpiraţia curgând în valuri, mahmureală, orarul imposibil şi Jonstone, în cămaşa lui roşie, ştiind ce face, bucurându-se, pretinzând c-o face ca să menţină costurile la un nivel scăzut. Dar toţi ştiau de ce-o face. O, ce om de ispravă era!

Oamenii. Oamenii. Şi câinii.

Să vă spun eu despre câini. Era o zi din alea la 40° C şi-i dădeam bice, transpirând, bolnav, delirând, mahmur. M-am oprit la un imobil mic, cu cutia poştală în josul scării, lingă trotuar. Am deschis-o cu cheia. Nu s-a auzit un sunet. Apoi am simţit ceva croindu-şi drum la mine-ntre picioare. Se-mpingea-ntr-acolo. M-am uitat şi era un ciobănesc german, adult, cu nasul înfipt pe jumătate-n fundul meu. Cu un harşt din fălci putea să-mi reteze coaiele. Am hotărât că oamenii ăia n-aveau să-şi primească astăzi corespondenţa, şi poate că n-aveau s-o mai primească niciodată. Frățioare, chiar îşi vârâse nasul ăla acolo. SNUF! SNUF! SNUF!

Am pus corespondenţa la loc în taşca