de piele, şi-apoi foarte, foarte-ncet, am făcut jumătate de pas în faţă. Nasul m-a urmat. Am făcut altă jumătate de pas cu celălalt picior. Nasul m-a urmat. Apoi am făcut încet, foarte încet un pas întreg. Apoi încă unul. Apoi am rămas nemişcat. Nasul ieşise. Şi el stătea pur şi simplu uitându-se la mine. Poate că nu mai mirosise nimic asemănător şi nu prea ştia ce să facă.

M-am îndepărtat încetişor.

A mai fost un ciobănesc german. Era vară fierbinte şi a apărut SĂRIND dintr-o curte din spate şi apoi a PLONJAT prin aer. Dinţii i-au făcut harşt, ratându-mi de puţin vena jugulară.

– IISUSE! am zbierat. IISUSE HRISTOASE! CRIMĂ! CRIMĂ! AJUTOR! CRIMĂ!

Bestia s-a-ntors şi s-a aruncat din nou. L-am trosnit bine în cap, la jumătatea traiectoriei, cu geanta de corespondenţă, scrisorile şi revistele zburând pe-afară. Era gata să se-arunce din nou când doi inşi, proprietarii, au ieşit şi l-au prins. Apoi, în timp ce se uita şi mârâia, m-am aplecat şi am adunat scrisorile şi revistele pe care a trebuit să le cartez din nou pe pragul casei următoare.

– Băi nenorociţilor, nu sunteţi sănătoşi, le-am zis celor doi indivizi, câinele ăsta-i un ucigaş. Scăpaţi de el sau nu-l mai lăsaţi pe stradă!

M-aş fi bătut cu amândoi, dar câinele era acolo, mârâind şi sărind între ei. M-am dus pe pragul următor şi mi-am cartat din nou corespondenţa pe coate şi pe genunchi.

Ca de obicei, n-am avut timp să iau prânzul, dar tot am întârziat 40 de minute la întoarcere.

Stone s-a uitat la ceas:

– Ai întârziat 40 de minute.

– Tu nici n-ai venit, i-am zis.

– Asta-nseamnă un referat.

– Negreşit, Stone.

Avea deja formularul potrivit în maşină şi se-apucase. În timp ce stăteam şi sortam scrisorile şi mă ocupam de retururi s-a ridicat şi mi-a aruncat formularul în faţă. Eram sătul să-i citesc referatele şi ştiam după excursia mea în centru că orice protest era inutil. Fără să mă uit, l-am aruncat la coş.

Fiecare traseu avea capcanele lui şi doar factorii titulari ştiau de ele. Fiecare zi era o nouă nenorocire, şi trebuia să fiu mereu pregătit pentru un viol, asasinat, câini sau altă nebunie. Titularii nu ţi-ar fi spus micile lor secrete. Ăsta era singurul avantaj pe care-l aveau - în afară că-şi ştiau cartatoarele pe de rost. Era bucuria de pe lume pentru un nou-venit, mai ales pentru unul care bea toată noaptea, se culcă la 2 a.m., se scula la 4:30, după o noapte de futut şi cântat, şi care o scotea la liman, mă rog, oarecum.

Într-o zi eram pe stradă şi traseul mergea bine, deşi era unul nou, şi m-am gândit, Doamne, poate că pentru întâia oară-n doi ani o să reuşesc să mănânc ceva la prânz.

Eram groaznic de mahmur, dar totul a mers bine-n până când am ajuns la o mână de scrisori adresate unei biserici. În adresă nu scria numărul, doar numele bisericii şi bulevardul unde se găsea. Am urcat treptele, mahmur. N-am găsit nici o cutie de scrisori şi pe nimeni înăuntru. Câteva luminări aprinse. Boluri mici să-ţi umezeşti degetele. Şi amvonul gol privindu-mă, şi toate statuile, roşu-deschis şi albastre şi galbene, ferestrele închise, o împuţită de dimineaţă fierbinte.

Doamne-dumnezeule, m-am gândit.

Şi am ieşit.

Am dat ocol bisericii şi am găsit o scară care cobora. Am intrat pe o uşă deschisă. Ştii ce-am văzut? Un şir de toalete. Şi duşuri. Dar era-ntuneric. Toate luminile erau stinse. Cum naiba-şi închipuie cineva că se poate găsi o cutie de scrisori pe-ntuneric? Apoi am văzut comutatorul. Am apăsat şi luminile-n biserică s-au aprins, pe dinăuntru şi pe dinafară. Am intrat în următoarea încăpere şi-acolo am găsit vesminte preoţeşti aruncate pe o masă. Şi o sticlă de vin.

Pentru numele lui Dumnezeu, m-am gândit, cine naiba altcineva decât mine mai putea să nimerească în aşa un cadru?

Am apucat sticla de vin, am tras o duşcă bună, am lăsat scrisorile peste veşminte şi m-am întors la duşuri şi toalete. Am stins luminile şi m-am căcat pe întuneric şi-am fumat o ţigară. M-am gândit să fac un duş, dar parcă vedeam titlurile-n ziar: POŞTAŞ PRINS BÂND SÂNGELE DOMNULUI ŞI FĂCÂND DUŞ, DEZBRĂCAT, ÎNTR-O BISERICĂ ROMANO-CATOLICĂ.

Aşa că, până la urmă, n-am avut vreme de prânz şi când am revenit Jonstone mi-a făcut referat pentru o întârziere de 23 de minute.

Cum am aflat mai târziu, corespondenţa pentru biserică era lăsată la casa parohială de după colţ. Dar acum ştiam, sigur, unde să mă cac şi să fac duş când sunt pe drumuri şi mă trece.

A-nceput vremea ploioasă. Cea mai mare parte din bani se duceau pe băutură, aşa că pantofii mei aveau găuri în talpă şi haina de ploaie era veche şi ponosită. Orice ploaie mai lungă mă udă de-a binelea - şi când zic ud, înseamnă ud pân' la piele - chiloţii şi şosetele mi se-mbibau, musteau. Factorii titulari anunţau că sunt bolnavi - şi asta la oficiile din tot oraşul, aşa că era de lucru-n fiecare zi la Oficiul Oakford, la toate oficiile. Chiar şi suplinitorii sunau că sunt bolnavi. Nu sunam să mă anunţ bolnav doar fiindcă eram prea obosit ca să gândesc cum trebuie, în dimineaţa aceea am fost trimis la Oficiul Wently. Era una dintre furtunile alea care durează cinci zile, când ploaia coboară ca un perete compact de apă şi tot oraşul cedează, totul cedează, canalele nu pot înghiţi apa de-ajuns de repede, apa inundă trotuarele şi-n unele zone ajunge peste peluze şi-n case.

Am fost trimis la Oficiul Wently.

– Au spus că au nevoie de un om de nădejde, a strigat Stone după mine pe când ieşeam într-o perdea de apă.

Uşa s-a-nchis. Dacă maşina aia veche pornea, şi a făcut-o, eram detaşat la Wently. Dar nu conta - dacă maşina nu mergea, te aruncau într-un autobuz. Aveam deja picioarele ude.

Supraveghetorul de la Wently m-a pus în faţa cartatorului. Dădea deja pe-afară de scrisori şi am început să îndes şi mai multe cu ajutorul încă unui suplinitor. N-am mai văzut aşa un cartator! Trebuie că era vreo farsă tâmpită. Am numărat 12 racorduri{2}.

Cartatorul ăla trebuie că acoperea juma' de oraş. Încă nu