I-am dat de cap şi tocmai când mă pregăteam să plec supraveghetorul a venit la mine şi-a zis:

– Nu pot să-ţi dau nici un ajutor la asta.

– E-n regulă, am spus.

În regulă, pe naiba. Abia mai târziu am aflat că era cel mai bun tovarăş al lui Jonstone.

Traseul începea de la oficiu. Prima din 12 curse. Am ieşit într-o perdea de apă şi mi-am croit drum în josul dealului. Era partea săracă a oraşului - case mici, curţi, cutii de scrisori pline de păianjeni, cutii de scrisori - atârnând într-un singur cui, înăuntru femei bătrâne rulându-şi ţigări şi mestecând tutun şi zumzăind către canari şi uitându-se la tine, un tâmpit pierdut în ploaie.

Când chiloţii ţi se udă îţi alunecă-n jos, jos, jos îţi alunecă, jos pe lângă buci, o chestie udă care se ţine-n turul pantalonilor. Ploaia a spălat cerneala de pe unele scrisori; nu puteai ţine o ţigară aprinsă. Trebuia să tot bagi mâna-n taşcă după reviste. Era prima cursă şi eram deja obosit. Pantofii mi-erau înglodaţi de noroi şi atârnau parc-ar fi fost cizme. Mai mereu nimeream câte-o zonă alunecoasă şi-aproape că veneam grămadă.

S-a deschis o uşă şi o bătrână a pus întrebarea pe care-o auzeam de o sută de ori pe zi:

– Unde e factorul obişnuit, azi?

– Doamnă, VĂ ROG, de unde să ştiu eu? De unde naiba să ştiu? Eu sunt aici şi el e undeva-n altă parte!

– Oh, dar ce individ uricios mai eşti!

– Un individ urâcios?

– Da.

Am râs şi i-am trântit în palmă o scrisoare groasă, îmbibată de apă şi am mers mai departe. Poate-n susul dealului o să fie mai bine, mi-am zis.

Altă lele bătrâna, vrând să fie cumsecade, m-a-ntrebat:

– Nu vrei să intri şi să bei un ceai şi să te usuci?

– Doamnă, nu vă daţi seama că n-avem timp nici să ne tragem chiloţii?

– Să vă trageţi chiloţii?

– DA, SĂ NE TRAGEM CHILOŢII! am urlat la ea şi m-am dus în zidul de apă.

Am terminat prima cursă. Mi-a luat cam o oră. Încă 11 curse, asta-nseamnă încă 11 ore. Imposibil, mi-am zis. Trebuie că mi-au aruncat-o-n circa pe cea mai grea din prima.

În susul dealului era mai rău pentru că trebuia să-ţi târâi propria greutate.

Amiaza a venit şi s-a dus. Fără masă de prânz. Eram la a patra sau a cincea cursă.

Chiar şi-ntr-o zi uscată traseul ar fi fost imposibil. Era aşa de imposibil că nici nu puteai să-ţi treacă prin minte.

În cele din urmă eram atât de ud că mi s-a părut că mă înec. Am găsit o verandă pe care doar picura puţin şi am rămas acolo şi am reuşit să-mi aprind o ţigară. Am tras de vreo trei ori liniştit când am auzit o voce subţire de bătrâna în spatele meu:

– Domnu' poştaş! Domnu' poştaş!

– Da, doamnă? am întrebat.

– ŢI SE UDĂ SCRISORILE!

M-am uitat în jos la geanta de piele şi-aşa era, o lăsasem deschisă. O picătură sau două căzuseră printr-o gaură din acoperişul verandei.

Am plecat. Ajunge, mi-am zis, doar un tâmpit ar îndura ce îndur eu. O să găsesc un telefon şi-o să le spun să vină să-şi ia corespondenţa şi-o las baltă. Jonstone câştiga.

În clipa-n care-am decis să-mi dau demisia, m-am simţit mult mai bine. Prin ploaie am văzut o clădire care după cum arăta ar fi putut să aibă un telefon înăuntru. Eram la jumătatea dealului. Când am ajuns jos am văzut că era un mic snack-bar. Înăuntru mergea un radiator. Ei bine, ce naiba, pot să mă şi usuc. Mi-am scos haina de ploaie şi chipiul, am aruncat taşca pe podea şi am comandat o cafea.

A fost o cafea foarte neagră. Refiartă din zaţ vechi. Cea mai proastă cafea pe care am gustat-o vreodată, dar era fierbinte. Am băut trei căni şi-am stat acolo o oră, până când m-am uscat complet. Apoi m-am uitat afară: ploaia se oprise! Am ieşit, am urcat dealul şi-am început să distribui corespondenţa din nou. Fără să mă grăbesc, în ritmul meu, mi-am terminat traseul. La a doişpea cursă mergeam în lumina amurgului. Când m-am întors la oficiu, se înserase.

Intrarea factorilor era încuiată.

Am bătut în uşa de tablă.

Un mic amploaiat încins şi-a făcut apariţia şi a deschis uşa.

– Ce dracu' ţi-a luat atâta? a urlat la mine.

M-am dus la cartator şi am aruncat taşca udă plină de retururi, corespondenţă cartată şi redirecţionată. Pe urmă mi-am scos cheia şi-am trântit-o pe cartator. Trebuia să semnezi de primire şi de predare pentru cheie. Nu m-am deranjat. Tipul stătea acolo.

M-am uitat la el.

– Puştiule, dacă-mi mai spui un singur cuvânt, şi dacă strănuţi numai, să dea naiba, te omor!

Puştiul n-a zis nimic. Am pontat de plecare.

În dimineaţa următoare am tot aşteptat ca Jonstone să se-ntoarcă şi să-mi spună ceva. S-a purtat ca şi cum nimic nu s-ar fi-ntâmplat. Ploaia s-a oprit şi nici un titular nu mai era bolnav. Stone a trimis trei suplinitori acasă fără plată, eu fiind unul dintre ei. Aproape că l-am iubit atunci.

M-am întors şi m-am proptit în fundul cald al lui Betty.

Dar apoi a-nceput din nou să plouă. Stone m-a băgat la o chestie care se chema Colectarea duminicală, şi dacă te gândeşti la biserică, ia-ţi gândul. Luai un camion de la Garajul de Vest şi un clipboard cu foaia de drum. Pe foaie erau trecute străzile, orele la care trebuia să fii acolo şi cum să ajungi la următoarea cutie de golit. Cum ar veni, 2:32 p.m., Beecher şi Avalon, S3 D2 (asta însemnând trei străzi la stânga, două la dreapta), 2:35 p.m., şi te-ntrebai cum poţi goli o cutie, pe urmă să avansezi cinci cvartale în trei minute şi să fi terminat de golit altă cutie. Câteodată îţi lua mai mult de trei minute să goleşti o cutie de duminică. Şi indicaţiile nu erau exacte. Câteodată o alee apărea ca stradă şi câteodată o stradă apărea ca alee. Nu ştiai niciodată pe unde eşti.

Era o ploaie din alea continue, nu era puternică, dar nu se oprea deloc. Zona în care conduceam mi-era necunoscută,