dar cel puţin aveam destulă lumină ca să citesc fişele de pe clipboard. Dar pe măsură ce se-ntuneca era mai greu să citeşti (la lumina de pe bord) sau să găseşti cutiile, în plus nivelul apei pe străzi creştea, şi de mai multe ori m-am afundat în apă până la glezne.

Pe urmă lumina de pe bord s-a stins. Nu mai puteam citi indicaţiile. N-aveam idee unde mă aflu. Fără indicaţiile de pe clipboard eram ca un om pierdut în deşert. Dar ghinionul nu era total - încă. Aveam două cutii de chibrituri şi-nainte să mă-ndrept spre fiecare nouă cutie poştală, aveam să aprind un chibrit, să memorez indicaţiile şi să pornesc într-acolo. Măcar o dată, fusesem deasupra Potrivniciei, acel Jonstone de sus din ceruri, privind în jos, la mine.

Pe urmă am cotit, am sărit afară să descarc cutia şi când m-am întors planşeta cu foaia LIPSEA!

Jonstone din Ceruri, ai Milă! Eram pierdut în beznă şi-n ploaie. Eram cumva cretin, de fapt? Eu îmi provocam necazurile? Posibil. Posibil să fi fost retardat, să fi fost norocos şi numai pentru faptul că sunt în viaţă.

Clipboardul era fixat cu sârmă de bord. Mi-am închipuit că trebuie să fi zburat din camion la ultima cotitură. Am coborât din camion cu pantalonii suflecaţi şi am început să lipăi prin apă până la genunchi. Era-ntuneric. N-o să găsesc niciodată rahatul ăla! Păşeam mai departe aprinzând chibrituri - dar nimic, nimic. Se dusese la vale. Când am ajuns la colţ mintea m-a ajutat de-ajuns cât să observ în ce parte se duce curentul şi să-l urmez. Am văzut un obiect plutind, am aprins un chibrit, şi IATĂ-L! Clipboardul cu foaia. Cu neputinţă - îmi venea să-l pup. Am lipăit înapoi până la camion, m-am urcat, mi-am răsucit crăcii de la pantaloni înapoi şi-am priponit pe bune clipboardul de bord. Bine-nţeles, eram în urma graficului o grămadă, dar cel puţin găsisem nenorocitul de clipboard. Nu eram rătăcit în magherniţele de Nicăieri. Nu trebuia să sun la vreo uşă şi să-ntreb care-i drumul până la garajul poştei.

Parcă aud vreun căcănar mormăind din hol de la căldură:

– Măi, măi... Eşti angajat al Poştei, nul Nu ştii s-ajungi la propriul garaj?

Aşa c-am condus mai departe, aprinzând chibrituri, sărind în vârtejuri şi golind cutii poştale. Eram obosit şi flămând şi mahmur, dar aşa eram de obicei şi lipăiam prin sfârşeală aşa cum făceam prin apă. Mă tot gândeam la o baie fierbinte, la picioarele mişto ale lui Betty şi - ceva să mă ţină în funcţiune - o imagine cu mine însumi într-un fotoliu, cu o băutură-n mână, câinele apropiindu-se, eu mângâindu-l pe cap.

Dar mai era cale lungă. Opririle pe fişă păreau fără capăt şi când am ajuns jos scria „Verso" şi-am întors şi, fireşte, pe partea cealaltă era altă listă de opriri.

Cu ultimul chibrit am ajuns la ultima oprire, am lăsat corespondenţa la oficiul indicat, şi a fost un plin, şi-apoi am luat-o spre Garajul de Vest, înapoi. Era-n vestul oraşului şi-n vest terenul era foarte neted, sistemul de canale nu putea face faţă apei şi de câte ori ploua un pic mai mult, se făcea ceea ce se numeşte o „inundaţie". Descrierea era exactă.

Avansând, apa se ridică tot mai sus. Am observat maşini blocate şi abandonate peste tot primprejur. Nasol. Tot ce voiam era s-ajung în fotoliul ăla cu paharul ăla de scotch în mână şi să mă uit la fundul lui Betty legănându-se prin cameră. Apoi la un stop am dat peste Tom Moto, unul dintre ceilalţi suplinitori ai lui Jonstone.

– Pe unde-o iei? a-ntrebat Moto.

– Distanţa cea mai scurtă dintre două puncte, am fost învăţat, e linia dreaptă, i-am răspuns.

– Mai bine nu, mi-a zis. Ştiu zona aia. Acolo e-un ocean.

– Rahat, am zis, nu-ţi trebuie decât o ţâră de coaie. Ai un chibrit?

Am aprins şi l-am lăsat la stop.

Betty, baby, sosesc!

Daa.

Apa ajungea tot mai sus, dar camioanele poştale sunt construite la distanţă de sol. Am luat-o pe scurtătură prin cartierul rezidenţial, la viteză maximă, şi apa zbura pe lângă mine. Continua să plouă, tare. Nu era nici o maşină prin jur. Era singurul obiect în mişcare.

Betty baby. Daa.

Un tip stând în verandă a râs de mine şi-a strigat „POŞTA TREBUIE SĂ TREACĂ!"

L-am înjurat şi i-am arătat degetul din mijloc.

Am băgat de seamă că apa se ridică în interior, peste praguri, învolburându-mi-se-n jurul pantofilor, dar am continuat să merg. Mai erau doar trei străzi!

Apoi camionul s-a oprit.

Ah! Ah! Căca-m-aş!

Am stat şi-am încercat să-l urnesc. A pornit o dată, apoi a murit. Apoi nu a mai răspuns la comenzi. Stăteam şi mă uitam la apă. Trebuie să fi avut juma' de metru. Ce trebuia să fac? Să rămân acolo până trimiteau o echipă de salvare?

Ce zicea Manualul Poştei? Unde e? Nu ştiam pe nimeni care să fi văzut vreodată vreunul.

Măsa-n cur!

Am încuiat camionul, am băgat cheia-n buzunar şi-am păşit în apă - aproape până la talie - şi-am început să croiesc drum spre Garajul de Vest. Încă ploua. Dintr-o dată, apa s-a mai înălţat şase-şapte centimetri. Mersesem pe o peluză şi coborâsem de pe bordură. Camionul era parcat pe peluza cuiva.

O clipă m-am gândit că dacă aş înota aş putea merge mai repede, apoi m-am gândit, nu, ar arăta caraghios. Am ajuns la garaj şi m-am dus la dispecer. lată-mă, ud până la piele, şi tipul se uita la mine.

I-am aruncat cheile de la portiera camionului şi cheia de contact.

Pe urmă am scris pe o bucată de hârtie: Mountview Place nr. 3435.

– Camionul vostru e la adresa asta. Mer geţi şi luaţi-l.

– Adică l-ai lăsat acolo?

– Adică l-am lăsat acolo.

Am mers mai departe, am pontat, pe urmă m-am dezbrăcat la chiloţi şi m-am aşezat în faţa unui radiator. Mi-am atârnat hainele deasupra radiatorului. Apoi m-am uitat prin cameră şi lângă alt radiator stătea Tom Moto tot în chiloţi.

Am râs amândoi.

– E iadu' pe pământ, nu? a-ntrebat.

– De necrezut.

– Crezi că Stone a pus-o la cale?

– Ba bine că nu! El a stârnit ploaia, pe bune.

– Ai rămas blocat?

– Bine-nţeles, am zis.

– Şi eu.

– Ascultă, soro - am zis -