maşina mea are doişpe ani. Tu ai una nouă. Sunt sigur că sunt blocat. Ce-ar fi să-mi dai un ghiont să pot s-o urnesc?

– O.K.

Ne-am îmbrăcat şi-am ieşit. Moto îşi cumpărase o maşină, model nou, cu trei săptămâni înainte. Am aşteptat să-i pornească motorul. Nici un sunet. Hristoase, mi-am zis.

Moto s-a dat jos.

– Degeaba. E mort.

Am încercat-o pe-a mea fără speranţe. S-a auzit ceva de la baterie, o scânteie, însă slab. Am apăsat pedala, am mai dat o dată la cheie. A pornit. Chiar i-am dat drumul. VICTORIE! Am încălzit-o cum trebuie. Pe urmă am dat înapoi şi-am început să-mping maşina nouă a lui Moto. L-am împins un kilometru jumate. Nu scotea nici un pârţ măcar. L-am împins într-un garaj, l-am lăsat acolo, şi luând-o pe dealuri şi pe străzile mai uscate, m-am întors lingă fundul lui Betty.

Factorul preferat al lui Stone era Matthew Battles. Battles nu venea niciodată cu o cămaşă mototolită. În fapt, tot ce purta era nou, arăta nou. Pantofii, cămăşile, pantalonii, chipiul. Pantofii-i luceau, realmente, şi n-avea o haină s-arate c-a fost spălată, nici măcar o dată. Când o cămaşă sau o pereche de pantaloni i se murdăreau cât de puţin le aruncă.

Stone ne spunea adesea când trecea Matthew:

– Uite, ăsta factor!

Şi Stone vorbea serios. Ochii numai că nu-i sclipeau de drag.

Şi Matthew se ridica-n faţa cartatorului lui, ţeapăn şi curat, scrobit şi odihnit, cu pantofii scânteindu-i triumfător, şi vântura scrisorile-alea-n despărţituri plin de bucurie.

– Eşti un poştaş adevărat, Matthew!

– Mulţumesc, domnule Jonstone!

O dată la 5 a.m. am sosit şi m-am aşezat să aştept în spatele lui Stone. Arăta cam dărâmat în cămaşa aia roşie.

Lângă mine stătea Moto. Mi-a zis:

– L-au săltat ieri pe Matthew.

– Săltat?

– Da, pentru furt din corespondenţă. Deschidea din scrisorile pentru Templul lui Nekalayla şi scotea banii. După cinşpe ani în slujbă.

– Cum l-au prins, cum au aflat?

– Bătrânele. Bătrânele-i trimiseseră scrisori lui Nekalayla cu bani înăuntru şi n-au primit nici un mesaj de mulţumire său răspuns. Nekalayla le-a zis celor de la Poştă şi Poşta l-a luat la ochi pe Matthew. L-au găsit deschizând scrisorile la vestiar, scoţând banii.

– Pe bune?

– Pe bune. L-au prins la lumina zilei. M-am lăsat pe spate.

Nekalayla construise templul ăla mare şi-l zugrăvise într-un verde scârbos. Cred că-i aducea aminte de culoarea banilor, şi avea o echipă de 30 sau 40 de angajaţi care nu făceau altceva decât să deschidă scrisori, să scoată cecurile şi banii, să noteze suma, trimiţătorul, data primirii şi aşa mai departe. Alţii se ocupau cu trimisul cărţilor şi broşurilor scrise de Nekalayla, şi poza lui era pe perete, una mare cu N. În haine preoţeşti şi cu barbă, şi un tablou cu N., tot foarte mare, supraveghind oficiul, privind.

Nekalayla pretindea că se plimbase odată prin deşert când l-a întâlnit pe lisus Hristos şi lisus Hristos i-a spus tot. S-au aşezat împreună pe o piatră şi I.H. i-a zis cum stă treaba.

Acum le împărtăşea secretele celor care-şi puteau permite. Ţinea şi slujbe în fiecare duminică. Ajutoarele lui, care-i erau de asemenea ucenici, pontau de intrare şi de ieşire. Închipuiţi-vi-l pe Matthew Battles încercând să-l facă pe Nekalayla care se-ntâlnise cu Hristos în deşert!

– I-a zis cineva ceva lui Stone? am întrebat.

– Glumeşti?

Am stat cam o oră. Unui suplinitor i s-a dat cartatorul lui Matthew. Ceilalţi suplinitori au primit alte însărcinări. Stăteam singur în spatele lui Stone. Apoi m-am ridicat şi m-am dus la biroul lui.

– Domnule Jonstone?

– Da, Chinaski?

– Unde-i Matthew azi? E bolnav? Capul i-a căzut. S-a uitat la hârtia pe care o avea-n mână şi s-a făcut că o citeşte mai departe. M-am întors şi m-am aşezat. La 7 a.m., Stone s-a-ntors:

– Nimic pentru tine azi, Chinaski. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre ieşire. Am stat puţin în prag.

– La revedere, domnule Jonstone. O zi bună.

N-a răspuns. M-am dus la magazinul de băuturi şi am cumpărat o sticlă de Grand Dad la un sfert pentru micul dejun.

Vocile oamenilor erau la fel, oriunde duceai corespondenţa auzeai mereu aceleaşi lucruri.

– Eşti în întârziere, este?

– Unde-i factorul celălalt?

– Noroc, Unchiu' Sam!

– Domnu' poştaş! Asta nu e bine-aici!

Străzile erau pline de nebuni şi de tembeli. Cei mai mulţi locuiau în case ca lumea şi nu păreau să muncească, şi te-ntrebai cum se descurcau. Era un tip care nu te lăsa să-i bagi corespondenţa-n cutie. Stătea pe alee şi te vedea venind de la două, trei străzi distanţă şi nu se clintea, făcând semn cu mâna, a refuz.

I-am întrebat pe alţii care mai fuseseră pe traseul ăsta:

– Ce-i cu tipul ăla care stă acolo şi dă din mină?

– Care tip care stă şi dă din mină? au întrebat.

Şi ei aveau, toţi, aceeaşi voce.

Într-o zi când am avut traseul ăsta, omul-care-dădea-din-mînă era la o casă-n susul străzii. Vorbea cu un vecin, s-a uitat peste umăr la mine când eram încă la distanţă şi şi-a dat seama că are timp să se se-ntoarcă şi să-mi iasă-n cale. Când s-a întors cu spatele, am început să alerg. Nu cred c-am mai dus vreodată poşta aşa repede, numai mişcare şi avânt, fără să zăbovesc, aveam să-l ucid. Băgasem scrisoarea până la jumătate-n deschizătură când s-a-ntors şi m-a văzut.

OO, NU, NU, NU! a urlat, N-O PUNE-N CUTIE!

A fugit pe stradă spre mine. Tot ce-am văzut a fost imaginea ştearsă a picioarelor lui. Trebuie c-a alergat sută de metri în 9,2".

I-am pus scrisoarea-n mână. M-am uitat la el cum o deschide, trece prin verandă, deschide uşa şi intră-n casă. Ce-nsemna asta tre' să-mi spună altcineva.

Iar un traseu nou. Stone mă băga tot timpul pe trasee grele, dar când şi când, după cum se nimereau lucrurile, era obligat să-mi dea unul mai puţin criminal. Traseul 511 mergea cumsecade, şi iată-mă gândindu-mă iarăşi la prânz, prânzul la care nu mai ajungeam niciodată.

Era o zonă rezidenţială medie. Fără blocuri. Casă după casă, cu peluze bine întreţinute. Dar era un traseu nou şi înaintam întrebându-mă unde erau capcanele. Chiar şi vremea era frumoasă.

Doamne, mi-am zis, o să reuşesc! Prânz, şi înapoi la timp. Viaţa era, în sfârşit, suportabilă.

Oamenii ăştia nici măcar n-aveau câini. Nimeni nu-şi