Reluase pe acelaşi ton indiferent:

— Şi nu-mi poţi da nici o informaţie?

Domnul Isaac Morris îşi scuturase cu hotărâre capul chel:

— Nu, căpitane Lombard, asta-i tot. Clientul meu m-a lăsat să-nţeleg că te bucuri de reputaţia unui om care ştie să se descurce. Sarcina mea e să-ţi înmânez o sută de guinee, iar dumneata trebuie să ajungi la Sticklehaven, Devon. În gara cea mai apropiată, Oakbridge, te aşteaptă o maşină care te va duce la Sticklehaven, iar de acolo o barcă cu motor te va transporta pe Insula Negrului, unde vei rămâne la dispoziţia clientului meu.

— Pentru câtă vreme?

— Nu mai mult de o săptămână.

Căpitanul Lombard îşi mângâiase mustaţa. Apoi, aruncându-i celuilalt o privire pătrunzătoare:

— Înţelegi, cred, că nu mă pot angaja la ceva ilegal.

Buzele groase, semite ale domnului Morris schiţaseră un zâmbet aproape imperceptibil în timp ce răspundea grav:

— Dacă ţi se va propune ceva ilegal, vei fi bineînţeles liber să te retragi.

Blestemata creatură zâmbise mieros, ca şi cum ar fi ştiut bine că în trecutul lui Lombard legalitatea nu constituise totdeauna o însuşire sine qua non...

Lombard rânji.

La naiba, fusese gata, gata s-o păţească de câteva ori! Dar întotdeauna a scăpat cu faţa curată. De fapt, rareori a dat înapoi în faţa unei încercări. Da, da, rareori...

Presimţea că o să se distreze bine pe Insula Negrului...

IV

Într-un compartiment pentru nefumători, domnişoara Emily Brent stătea, ca de obicei, foarte ţeapănă. Avea 65 de ani şi nu-i plăcea să trândăvească. Tatăl său, colonel de şcoală veche, fusese foarte pedant în ce priveşte ţinuta.

E o ruşine cât de neglijenţi sunt tinerii de azi în ţinută, ca şi în toate celelalte...

Învăluită într-o aureolă de virtute şi principii de neclintit, domnişoara Brent reuşise să învingă căldura şi lipsa de confort a compartimentului aglomerat de clasa a treia.

În ziua de azi se face atâta caz pentru orice! Oamenii nu-şi mai scot un dinte fără injecţii, iau doctorii pentru dormit, preferă scaune comode şi perne moi, fetele nu mai ştiu ce-i aia o rochie decentă, iar vara umblă aproape goale pe plajă.

Domnişoara Brent strânse din buze: unii oameni erau chiar o adevărată pacoste.

Îşi aminti de vacanţa din vara trecută! Anul ăsta va fi ceva cu totul deosebit. Insula Negrului...

Revăzu în minte scrisoarea pe care o citise de mai multe ori:

Dragă domnişoară Brent,

Sper că îţi aminteşti de mine. Am fost împreună la Pensiunea "Belhaven" acum câţiva ani, prin luna august şi, după cât se pare, aveam în multe privinţe aceleaşi gusturi.

Am deschis şi eu o pensiune pe o insulă de lângă coasta Devonului. Cred că pentru asta e de ajuns o mâncare bună şi o gazdă primitoare, puţin demodată. Nu vei găsi aici femei despuiate, iar patefoanele nu vor urla până la miezul nopţii. Aş fi foarte bucuroasă dacă ai accepta să-ţi petreci vacanţa de vară pe Insula Negrului. N-o să te coste nimic; trebuie să le consideri invitata mea. Pe la începutul lunii august îţi convine? Pe data de 8, eventual.

Cu multă simpatie,

U.N.O.

Cine iscălea? Semnătura era destul de greu de descifrat. Şi Emily Brent se gândeşte nervoasă: "Sunt atâtea persoane cărora nu le poţi descifra semnătura."

Îşi reaminti de oamenii pe care îi cunoscuse la "Belhaven". Se dusese acolo două veri la rând. Să fi fost oare femeia aceea drăguţă, cam în vârstă, domnişoara, domnişoara... cum o chema? Tatăl ei fusese preot. Şi mai era o doamnă Olten, Ormen, nu — era precis Oliver! Da. Oliver!

Insula Negrului! Parcă scrisese ceva în ziare despre Insula Negrului — ceva despre o stea de cinema, sau despre un milionar american?

Sigur că astfel de locuri sunt adesea foarte ieftine — insulele nu convin oricui. Ideea li se pare romantică, dar când ajung să locuiască acolo îşi dau seama de inconveniente şi apoi sunt chiar destul de bucuroşi să vândă.

"În orice caz, vacanţa asta n-o să mă coste nimic", îşi spuse Emily Brent.

Era ceva, dacă te gândeai la venitul ei atât de redus şi la atâtea dividende neachitate. Numai dacă şi-ar putea aminti ceva despre doamna — sau domnişoara Oliver!

V

Generalul Macarthur privea pe fereastra vagonului. Tocmai intrau în Exeter şi aici trebuia să schimbe trenul. Afurisitele astea de personale de pe liniile secundare! Şi era tare întortocheat drumul până la Insula Negrului.

Nu prea ştia bine cine e acest individ Owen — un prieten de-al lui Spoof Leggard, pare-se, şi de-al lui Johnnie Dyer. Vin şi câţiva dintre vechii amici — am mai vorbi despre vremurile de altădată.

Sigur că i-ar place şi lui să stea de vorbă despre zilele de altădată. În ultima vreme avusese impresia că oamenii se cam feresc de el. Şi toate acestea — din cauza zvonului acela nenorocit. Doamne, tare greu a fost — sunt aproape treizeci de ani de atunci! Bănuia că Armitage era cel care scăpase o vorbă. Afurisită javră! Ce ştia el despre asta? Ei, gata, nu e bine să te gândeşti prea mult la astfel de lucruri. Începi să ai închipuiri, ţi se pare că oamenii se uită chiorâş la tine.

Şi acum, povestea asta cu Insula Negrului. Era curios s-o vadă. Se vorbeşte atâta despre ea. Părea adevărată ştirea că Amiralitatea, ori Ministerul de Război, ori cel al Aerului pusese mâna pe ea...

Casa fusese construită într-adevăr de tânărul Elmer Robson, milionarul american. Se spune că l-a costat mii de dolari. Tot ce-şi poate imagina un muritor în materie de lux...

Gara Exeter! Încă o oră de aşteptare! Şi el nu avea nici un chef să aştepte. Voia să meargă mai departe...

VI

Doctorul Armstrong îşi conducea Morrisul prin câmpia Salisbury. Era tare obosit... Succesul se plăteşte uneori scump. Îşi amintea de zilele acelea de demult când stătea în cabinetul lui din strada Harley, corect îmbrăcat, înconjurat de cele mai moderne aparate, de mobilierul cel mai luxos şi aştepta, aştepta zile întregi şi pustii întâmplarea care să-i aducă succesul sau eşecul...

Şi i-a adus succesul! A avut noroc! Noroc şi, fireşte, îndemânare. Îşi cunoştea bine meseria — dar nu-i destul ca să ai succes. Trebuie să ai şi noroc. Şi a avut! Un diagnostic bine pus, câteva paciente recunoscătoare — femei cu bani şi poziţie socială — şi i