s-a dus vestea. "Ar trebui să încerci la Armstrong, e destul de tânăr, dar grozav de deştept. Pam a fost ani de zile pe la tot felul de doctori şi numai el a găsit imediat ce are."

Şi bulgărele începuse să se rostogolească.

Acum, nu mai încăpea nici o îndoială — doctorul Armstrong era cineva. Nu avea o clipă liberă. Se odihnea puţin. Aşa că, în această dimineaţă de august, era bucuros că pleacă din Londra să stea câteva zile pe o insulă de lângă coasta Devonului, chiar dacă nu era vorba de o vacanţă adevărată.

Scrisoarea pe care o primise era destul de vagă, dar nu şi cecul alăturat. Un onorariu fantastic. Aceşti Oweni par să se scalde în bani. Era vorba, după cât se pare, de o mică neplăcere... un soţ îngrijorat din pricina sănătăţii soţiei... dorea un control fără s-o alarmeze. Soţia nici nu voia să audă de doctori. Nervii...

Nervii! Doctorul înălţă din sprâncene. Femeile astea cu nervii lor! Dar, la urma urmei, afacerile mergeau bine. Jumătate dintre femeile care veneau să fie consultate nu sufereau decât de plictiseală, dar n-avea rost să le-o spună. Şi de obicei, se putea găsi ceva.

"O stare puţin neobişnuită a (aici venea un cuvânt lung), nimic grav, dar trebuie să vă îngrijiţi. Un tratament simplu."

În fond, dacă stai să te gândeşti bine, orice vindecare are la bază mai ales credinţa. Iar el avea un fel de a fi care inspira speranţă şi încredere.

Noroc că reuşise să-şi revină la timp după afacerea aceea de acum zece... ba nu, cincisprezece ani. A fost la un pas de prăbuşire. Dar şocul l-a făcut să se trezească. A renunţat definitiv la băutură. La naiba, a fost totuşi la un pas de prăbuşire!

Cu un claxon asurzitor, un enorm automobil Super Sports Dalmain zvâcni pe lângă el cu 80 de mile pe oră. Doctorul Armstrong fu cât pe-aci să intre în gard. Iarăşi unul dintre tinerii ăştia zăpăciţi care străbat ţara în lung şi-n lat. Îi detesta — încă o dată scăpase ca prin urechile acului.

Nebun afurisit!

 

 

VII

 

Gonind spre Mere, Tony Marston se gândea: "Mulţimea asta de maşini care se târăsc ca melcul pe străzi e înspăimântătoare. Totdeauna se găseşte câte unul să-ţi blocheze calea. Şi nu merg decât prin mijlocul şoselei. E aproape imposibil să şofezi în Anglia... nu ca în Franţa, unde poţi într-adevăr să-ţi dai drumul..."

Să oprească să bea ceva, sau să-i dea înainte? Timp avea destul. Şi numai o sută de mile şi ceva. O să ia nişte gin şi gingerbeer. Al dracului de cald!

Pare că se va distra bine pe insula asta — dacă ţine vremea bună. Cine erau aceşti Oweni? Bogaţi şi scârboşi, probabil. "Bursucul" mirosea imediat când avea de-a face cu astfel de indivizi. Trebuia s-o facă, săracul, când n-avea un ban...

Cel puţin, să le dea de băut. Nu ştii la ce să te aştepţi de la asemenea indivizi care şi-au făcut singuri averea, nu s-au născut cu ea. Păcat că n-a cumpărat Gabrielle Turl Insula Negrului! I-ar fi plăcut să facă parte din cercul acestei stele de cinema.

Ei, dar probabil că or să fie nişte puicuţe acolo...

Ieşind din hotel, se întinse, căscă, se uită la cerul albastru şi se urcă în maşină.

Câteva fete tinere se uitară la el cu admiraţie, la trupul lui bine legat — 1,82 —, la părul cârlionţat, la faţa bronzată şi la ochii de un albastru adânc.

Decuplă cu zgomot ambreiajul şi maşina ţâşni pe strada îngustă. Câţiva bătrâni şi băieţi de prăvălie se feriră să nu-i calce. Băieţandrii se uitau cu admiraţie după maşină.

Anthony Marston porni în marşul său triumfal.

 

 

VIII

 

Domnul Blore se afla în personalul de Plymouth. În compartiment nu mai era decât un marinar cam în vârstă, cu o privire tulbure, somnoroasă. Şi deodată îl văzu închizând ochii şi adormind.

Domnul Blore scria cu grijă într-un carneţel.

"Ăştia-s toţi, murmură el. Emily Brent, Vera Claythorne, doctorul Armstrong, Anthony Marston, bătrânul judecător Wargrave, Philip Lombard, generalul Macarthur — C.M.G.{2}, D.S.O.{3} — valetul cu nevasta: perechea Rogers."

Închise carneţelul şi-l puse la loc în buzunar. Aruncă o privire în colţ, spre omul care dormea.

"A luat cam mult la măsea", puse domnul Blore diagnosticul exact.

Recapitulă în minte, conştiincios şi atent, ce avea de făcut.

"Treaba pare să fie destul de uşoară, reflectă el. Nu văd cum aş putea să greşesc. Cred că am înfăţişarea potrivită."

Se ridică şi se privi cu atenţie în geam. Geamul oglindi un chip cam milităros, cu mustaţă, aproape lipsit de expresie, ochii cenuşii şi destul de apropiaţi.

"Aş putea să mă dau drept maior, îşi spuse domnul Blore. Ba nu, am uitat. Militarul acela bătrânel m-ar dibui imediat.

Africa de Sud, ăsta mi-e rolul. Nici unul dintre ei n-are nimic de-a face cu Africa de Sud. Tocmai am citit revista aceea de călătorie, aşa că am să mă descurc."

Din fericire, existau tot soiul de oameni veniţi din colonii. Domnul Blore simţea că poate pătrunde foarte uşor în orice societate pozând într-un om înstărit din Africa de Sud.

Insula Negrului. Îşi amintea de ea, din copilărie... Cam la o milă de coastă, o stâncă împuţită, plină mereu de pescăruşi. Seamănă cu un cap de om — cap de negru buzat — de unde şi numele...

Ce idee să construieşti o casă acolo! Trebuie să fie ceva groaznic pe vreme rea! Dar milionarii ăştia-s plini de toane.

Bătrânul din colţ se trezi şi spuse:

— Cu marea nu ştii niciodată cum stai — niciodată!

— Ai dreptate. Nu poţi şti, îl linişti domnul Blore.

Bătrânul sughiţă de două ori şi spuse cu glas plângăreţ:

— Vine furtuna.

— Nu, nu, prietene, e o zi minunată.

— Vine furtuna. Nu mă-nşel niciodată, afirmă bătrânul furios.

— Poate că ai dreptate, spuse domnul Blore împăciuitor.

Trenul se opri într-o gară şi bătrânul se ridică anevoie, bâjbâind la fereastră.

— Aici mă dau jos.

Domnul Blore îl ajută.

Bătrânul stătea în uşă. Ridică solemn mâna şi clipi din ochii tulburi:

— Vegheaţi şi vă rugaţi. Vegheaţi şi vă rugaţi. Ziua Judecăţii de apoi se apropie.

Gata să cadă prin uşă, se pomeni nici el nu ştia cum pe peron. De jos privi spre domnul Blore şi