— Cu dumneata vorbesc, tinere. Ziua Judecăţii de apoi este aproape.

"E mai aproape de tine decât de mine!" gândi domnul Blore aşezându-se pe banchetă.

Numai că de data aceasta se înşela.

Capitolul al doilea

I

Nehotărâte, câteva persoane aşteptau în gara Oakbridge; în spatele lor, hamalii încărcaseră bagajele. Unul dintre hamali strigă: "Jim", şi îndată se apropie şoferul unuia dintre cele două taxiuri.

— Mergeţi cumva pe Insula Negrului? întrebă el cu accent moale din Devon.

Patru glasuri răspunseră afirmativ şi, imediat, tot atâtea priviri se încrucişară.

Şoferul spuse adresându-se judecătorului Wargrave, care părea cel mai în vârstă din grup:

— Mai e un taxi aici, domnule. Dar trebuie să aştepte un domn la personalul de Exeter — chestie de cinci minute. Poate că cineva dintre dumneavoastră nu se supăra dacă rămâne pentru maşina ailaltă. O să călătoriţi mai lesne aşa.

Cu conştiinţa funcţiei ei de secretară, Vera Claythorne interveni:

— Rămân eu, dacă vă hotărâţi să plecaţi acum.

Avea în privire şi în glas o uşoară nuanţă dictatorială, caracteristică celor obişnuiţi să comande. Parcă dădea indicaţii unor fetiţe ce jucau tenis.

— Mulţumesc, zise înţepată domnişoara Brent, apoi se aplecă şi intră într-unul din taxiuri, a cărui uşă şoferul o ţinea deschisă.

O urmă judecătorul Wargrave.

Căpitanul Lombard spuse:

— Eu am să aştept cu domnişoara...

— Claythorne, completă Vera.

— Numele meu e Lombard, Philip Lombard.

Hamalii cărară bagajele în taxi. Înăuntru, cu rezerva caracteristică omului legii, judecătorul Wargrave remarcă:

— Avem vreme frumoasă.

— Da, într-adevăr, răspunse domnişoara Brent, iar în sinea ei gândi: "Un domn bătrân foarte distins. Cu totul deosebit de tipul obişnuit în pensiunile de la mare. E limpede, doamna sau domnişoara Oliver are relaţii selecte..."

Judecătorul Wargrave urmă:

— Cunoaşteţi bine acest colţ al ţării?

— Am fost în Cornwall şi la Torquay, dar acum vin pentru prima oară în această parte a Devonului.

— Nici eu nu cunosc regiunea, adăugă judecătorul.

Taxiul porni.

Şoferul celuilalt taxi se adresă celor rămaşi:

— Poate doriţi să staţi jos până plecăm.

— Câtuşi de puţin, hotărî Vera.

Căpitanul Lombard zâmbi:

— Zidul acela însorit pare mai atrăgător. Sau poate preferaţi să intraţi în gară?

— Nu, deloc. E aşa de plăcut afară, după aerul îmbâcsit din tren.

— Da, e într-adevăr insuportabil să călătoreşti cu trenul pe o astfel de vreme.

— Sper să se menţină — vremea, vreau să spun. Verile noastre englezeşti sunt atât de înşelătoare, spuse Vera pe un ton convenţional.

Cu o uşoară lipsă de originalitate, căpitanul Lombard se interesă:

— Cunoaşteţi bine acest colţ al ţării?

— Nu, n-am mai fost niciodată pe aici.

Apoi, hotărâtă să-şi clarifice poziţia, adăugă repede:

— Nu mi-am văzut până acum nici măcar patronul.

— Patronul?

— Da, sunt secretara doamnei Owen.

— A, înţeleg.

Aproape imperceptibil, îşi schimbă comportarea, devenind ceva mai sigur, mai degajat. Spuse:

— Nu e cam neobişnuit?

Vera râse:

— O, nu, nu cred. I s-a îmbolnăvit subit secretara, a telegrafiat unei agenţii să i se trimită un înlocuitor şi am venit eu.

— Va să zică aşa... Şi să presupunem că ajunsă acolo nu vă convine postul?

Vera râse din nou.

— O, e numai ceva temporar — un post de vacanţă. Am o slujbă permanentă la o şcoală de fete. Drept să spun, sunt grozav de emoţionată la gândul că voi vedea Insula Negrului. S-a vorbit atâta despre ea în ziare. E într-adevăr fascinantă?

— Nu ştiu. N-am văzut-o niciodată, răspunse Lombard.

— Într-adevăr? Owenii trebuie să fie grozav de încântaţi de insulă. Spune-mi, te rog, ce fel de oameni sunt?

Lombard se gândi: "A dracului situaţie... ce să fac? Să mă prefac că îi cunosc sau nu? Spuse repede:

— O viespe! Acolo, pe braţ. Nu, staţi liniştită. Şi cu un aer foarte convingător, se repezi asupra prăzii: Gata. S-a dus!

— O, vă mulţumesc. Vara asta sunt multe viespi.

— Da, probabil din cauza căldurii... Ştiţi pe cine aşteptăm?

— N-am cea mai mică idee.

Se auzi şuieratul strident al trenului care se apropia.

— Ăsta trebuie să fie trenul, zise Lombard.

La ieşirea de pe peron îşi făcu apariţia un bătrân înalt, cu înfăţişare de militar. Părul cărunt îl avea tuns scurt, iar mustaţa albă potrivită cu grijă.

Hamalul, care se cam clătina sub greutatea geamantanului mare de piele, arătă spre Vera şi Lombard.

Vera îi ieşi înainte cu un aer competent.

— Sunt secretara doamnei Owen. Vă aşteaptă o maşină. Şi adăugă: Dumnealui e domnul Lombard.

O persoană foarte atentă ar fi putut zări o clipă lucind o apreciere în ochii de un albastru şters, pătrunzători în ciuda vârstei, care îl cântăriră pe Lombard:

"Chipeş băiat. Dar parcă ceva nu e în regulă cu el..."

Se urcară toţi trei în taxiul care aştepta. Maşina o luă pe străzile adormite ale orăşelului şi apoi, cam o milă, urmă drumul principal spre Plymouth. După aceea se afundă într-un labirint de ulicioare de ţară, care mai de care mai întortocheată.

Generalul Macarthur spuse:

— Nu cunosc deloc această parte a Devonului. Locuiesc în estul Devonului — chiar la hotarul cu Dorset.

— E încântător aici, interveni Vera. Dealurile, pământul roşu, totul pare atât de verde şi plin de sevă.

— E puţin cam sumbru, aprecie Lombard. Mie îmi plac locurile deschise. Unde poţi să vezi ce se întâmplă...

— Ai văzut ceva locuri, îmi închipui? îl întrebă generalul Macarthur.

Lombard ridică din umeri cu modestie:

— Am hoinărit şi eu pe ici, pe colo, domnule...

Iar în sinea lui se gândi: "Acum o să mă întrebe dacă eram destul de mare ca să fi făcut războiul. Aşa fac totdeauna bătrânii ăştia."

Dar generalul Macarthur nu pomeni nimic despre război.

II

După ce urcară un deal abrupt, coborâră pe un drumeag în serpentină până la Sticklehaven — o simplă îngrămădire de case, cu una sau două bărci de pescuit trase pe plajă.

Sub razele amurgului zăriră pentru prima oară ieşind din mare, înspre sud, Insula Negrului.

Surprinsă, Vera exclamă:

— Dar e departe în larg...

Şi-o imaginase altfel, mai aproape de ţărm, cu o casă albă, frumoasă, în vârf. Dar nu se zărea nici o casă, numai silueta îndrăzneaţă a stâncii, semănând vag cu capul unui negru uriaş. Era în ea ceva sinistru. Vera se înfioră uşor.

În faţa micului han "La şapte stele" îi aşteptau trei siluete: cea încovoiată, bătrânească a judecătorului, trupul drept, ţeapăn al domnişoarei Brent şi cel de al treilea, un tip masiv care veni spre ei şi se înclină:

— Ne-am