gândit să vă aşteptăm. Să facem un singur drum. Daţi-mi voie să mă prezint. Mă numesc Davis. Sunt de fel din Africa de Sud — din Natal — ăsta e locul meu natal — ha, ha, ha!

Râse vesel.

Judecătorul Wargrave îl privi cu vădită ostilitate, cu un aer de parcă se pregătea să ordone evacuarea sălii de şedinţă. Domnişoara Emily Brent nu era deloc sigură dacă îi plac colonialii.

— Doreşte cineva să ia o picătură înainte de a ne îmbarca? întrebă domnul Davis ospitalier.

Cum nimeni nu-i răspunse la întrebare, domnul Davis se întoarse şi ridică un deget.

— Atunci, să nu mai stăm. Probabil că gazdele ne aşteaptă.

Asupra întregului grup se lăsă un ciudat sentiment de constrângere, de parcă menţionarea gazdelor ar fi avut un curios efect paralizant asupra invitaţilor.

Răspunzând la semnul lui Davis, un om se dezlipi de lângă zidul din apropiere unde stătuse rezemat şi veni spre ei, cu mersul legănat al oamenilor mării. Avea un obraz bătut de vânturi şi ochii negri, cu o expresie uşor evazivă. Vorbea cu accentul moale din Devon.

— Sunteţi gata să porniţi spre insulă, doamnelor şi domnilor? Barca vă aşteaptă. Mai trebuie să vină încă doi domni cu maşina, dar domnul Owen a spus să nu-i aşteptăm, pentru că pot sosi oricând.

Grupul se mişcă. Ghidul îi conduse de-a lungul unui debarcader mic de piatră spre barca cu motor.

— E foarte mică barca asta, spuse Emily Brent.

— E o barcă grozavă, doamnă. Vă duce cât ai clipi chiar până la Plymouth, o linişti proprietarul.

— Suntem destul de mulţi, spuse tăios judecătorul Wargrave.

— Poate să ia de două ori pe atât, domnule.

— E-n regulă, acceptă Philip Lombard cu vocea sa plăcută, binevoitoare. E o vreme splendidă — nici o suflare de vânt.

Cu oarecare îndoială, domnişoara Brent se lăsă ajutată să urce în barcă. Ceilalţi urmară la rând. Membrii grupului nu formau încă un tot. Parcă fiecare îl deruta pe celălalt.

Erau gata să pornească în larg, când ghidul se opri cu cârligul bărcii în mână.

Pe drumul abrupt dinspre sat cobora o maşină. O maşină atât de neverosimil de puternică şi de frumoasă, încât părea o vedenie. La volan se afla un tânăr, cu părul învolburat de vânt. În strălucirea apusului părea nu un om, ci un zeu tânăr, un erou dintr-o legendă nordică.

Apăsă pe claxon şi ecoul îi răspunse, amplificând zgomotul, dintre stâncile golfului.

În acea clipă de necrezut, Anthony Marston părea mai mult decât un muritor. Mai târziu, nu numai unul dintre cei prezenţi avea să-şi amintească acea clipă.

 

 

 

III

 

În barcă, lângă motor, Fred Narracott se gândea: "Ciudată adunătură!" În nici un caz cum şi-i închipuise el pe invitaţii domnului Owen. Se aşteptase la ceva mai de soi: femei bine îmbrăcate şi bărbaţi în costume de iahting, toţi foarte bogaţi şi plini de importanţă.

Nu semănau deloc cu invitaţii domnului Elmer Robson. Fred Narracott rânji uşor amintindu-şi de ei. Ăia da, invitaţi! Şi băutura pe care o înghiţeau...

Acest domn Owen pare să fie cu totul alt om. Curios, gândi Fred, că nu-l zărise până acum pe Owen — şi nici cucoana lui. Nu fusese încă niciodată pe aici. Totul comandat şi plătit de acel domn Morris. Instrucţiunile foarte clare şi plata imediat — dar era ciudat totuşi. Ziarele spuneau că e un mister cu acest Owen, şi Fred Narracott le dădea dreptate.

Poate că, la urma urmei, domnişoara Gabrielle Turl era aceea care cumpărase insula. Dar părăsi imediat teoria asta când începu să examineze pasagerii. Nici unul nu părea să aibă nici în clin, nici în mânecă cu o vedetă de cinema.

Şi-i categorisi, pe toţi, fără părtinire.

O fată bătrână — dintre cele acre, ţâfnoase, le cunoştea el destul de bine. Putea să pună rămăşag că era o viperă afurisită. Un militar bătrân — se vede de la o poştă; o tânără drăguţă, dar comună, nimic fascinant, nimic de Hollywood în ea; domnul acela vesel ... nu era un adevărat gentleman — fost comerciant, asta e, gândi Fred Narracott. Celălalt domn, slab, parcă mereu flămând, cu ochii ageri, era un tip ciudat. S-ar putea ca acesta să aibă de a face cu cinematografia.

Nu, în barcă nu se afla decât un singur pasager satisfăcător. Tipul care sosise ultimul, cu maşina. Şi ce maşină! Cum nu mai văzuse până atunci nimeni la Sticklehaven. Trebuie să fi costat sute de lire. Ăsta da bărbat! Părea să se scalde în bani. Dacă tot grupul ar fi fost ca el, mai era de înţeles, dar aşa... Ciudată poveste, dacă te gândeşti mai bine — totul era ciudat — foarte ciudat...

 

 

IV

 

Barca îşi croia drum înspumat în jurul stâncii. În sfârşit se zări casa. Latura de sud a insulei era cu totul altfel. Cobora în pantă dulce spre mare. Casa era orientată spre sud — joasă, pătrată, modernă, cu ferestre rotunde care lăsau să intre multă lumină.

O casă minunată — pe măsura aşteptărilor.

Fred Narracott opri motorul şi, încet, căută drumul spre un mic golf natural între stânci.

— Trebuie să fie greu de debarcat aici pe vreme rea, spuse deodată Philip Lombard.

Fred Narracott îi răspunse vesel:

— Nu se poate debarca pe Insula Negrului când bate vântul de sud-est. Câteodată e izolată câte o săptămână sau chiar mai mult.

Vera Claythorne gândi: "Aprovizionarea trebuie să fie foarte greu de făcut. E lucrul cel mai neplăcut pe o insulă. Toate problemele gospodăriei îţi dau mult mai multă bătaie de cap."

Barca scrâşni frecându-se de stânci. Fred Narracott sări afară şi, împreună cu Lombard, îi ajută pe ceilalţi să coboare. Narracott legă barca de un inel prins în stâncă. Apoi îi conduse în sus, pe nişte scări tăiate în piatră.

— Hm! Încântător loc! spuse generalul Macarthur. Dar se simţea neliniştit. Un loc al naibii de ciudat...

Pe măsură ce urcau treptele spre terasa de sus, spiritele se înviorară. În uşa deschisă a casei îi aştepta un majordom cu ţinuta corectă; ceva din gravitatea lui îi linişti. Şi pe urmă, casa era într-adevăr foarte atrăgătoare, iar vederea de pe terasă magnifică...

Majordomul înaintă înclinându-se uşor. Era înalt, slab, cărunt şi foarte respectabil.

— Poftiţi vă rog, pe aici.

În holul larg erau pregătite băuturi. Şiruri de sticle. Anthony Marston