biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Zece Negri Mititei citește romane de dragoste PDF 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Zece Negri Mititei citește romane de dragoste PDF 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 5 6 7 ... 48
Mergi la pagina:
se mai înveseli puţin. Tocmai se gândea că povestea era cam ciudată. Nimeni dintre cunoscuţii lui! Ce-o fi gândit bătrânul "Bursuc" când l-a lăsat să intre în chestia asta? Băuturile erau totuşi în regulă. Şi cu multă gheaţă.

Ce spunea majordomul?

"Domnul Owen... din nefericire reţinut... nu poate ajunge aici decât mâine. Instrucţiuni... să facă ce vor... dacă doresc să meargă în camere... Cina va fi servită la ora 8."

Vera o urmase sus pe nevasta majordomului. Femeia deschise o uşă la capătul unui coridor şi Vera păşi într-o cameră plăcută, cu o fereastră largă ce dădea spre mare, şi alta spre răsărit. Scoase o exclamaţie uşoară de plăcere.

— Sper că aveţi tot ce vă trebuie, domnişoară.

Vera se uită în jur. Valiza îi fusese adusă şi lucrurile aranjate. Din cameră, o uşă deschisă lăsa să se vadă baia în faianţă bleu. Răspunse repede:

— Da, cred că tot.

— Dacă aveţi nevoie de ceva, sunaţi.

Avea o voce egală, monotonă. Vera se uită curioasă la ea. Ce stafie de femeie, albă, fără pic de sânge! Foarte respectabilă ca înfăţişare, cu părul strâns, cu rochia neagră. Dar ochii ciudaţi, de culoare deschisă îi fugeau mereu în toate părţile.

"Parcă i-ar fi frică de umbra ei", gândi Vera.

Da, asta era — frică!

Arăta ca o femeie care trăieşte într-o stare permanentă de teroare.

Îi trecu un fior prin spate. De ce oare i-o fi frică femeii acesteia?

Spuse cu amabilitate:

— Sunt noua secretară a doamnei Owen. Cred că ştiţi.

— Nu, domnişoară, nu ştiu nimic. Am doar o listă cu doamnele şi domnii ce trebuiau să sosească şi camerele pe care să le ocupe.

Vera continuă:

— Doamna Owen n-a pomenit de mine?

Genele femeii tremurară:

— N-am văzut-o încă pe doamna Owen. Sunt aici abia de două zile.

"Extraordinari oameni, aceşti Oweni", gândi Vera. Apoi, cu glas tare:

— Ce personal există aici?

— Numai eu şi cu Rogers, domnişoară.

Vera se încruntă. Opt oameni în casă — zece cu gazdele — şi numai perechea asta ca să-i servească.

— Sunt o bună bucătăreasă, iar Rogers se pricepe la treburile casei. Nu ştiam, fireşte, că vor fi atâtea persoane.

— Dar o să puteţi face faţă?

— O, da, domnişoară. Dacă vor aduce mai des invitaţi, poate că doamna Owen va mai lua un ajutor.

— Cred şi eu, spuse Vera.

Femeia se întoarse şi plecă. Picioarele i se mişcau fără zgomot pe podea. Dispăru din cameră plutind ca o umbră.

Puţin tulburată, Vera se aşeză la fereastră. Totul — într-un fel — era cam ciudat. Absenţa Owenilor, stafia asta de femeie. Şi invitaţii! Da, invitaţii erau şi ei ciudaţi. Un grup bizar.

"Aş vrea să-i văd pe Oweni. Aş vrea să ştiu ce fel de oameni sunt."

Se ridică şi începu să se plimbe agitată prin cameră.

Un dormitor desăvârşit, în stilul cel mai modern. Covoare albe în culori deschise pe parchetul strălucitor, pereţi pastel, o oglindă mare înconjurată de lumini. Un cămin fără ornamente, doar un bloc enorm de marmoră albă în formă de urs, o sculptură modernă, în care era încrustat un ceas. Deasupra, într-o ramă lucitoare de crom se afla o fâşie de pergament pe care era scrisă o poezie.

Se apropie mai mult de cămin şi o citi. Era vechiul cântecel pe care şi-l amintea din copilărie:

 

Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;

Unul însă s-a-necat şi-au rămas doar nouă.

 

Nouă negri mititei au stat noaptea după trei;

Unul s-a-ntrecut cu somnul şi-au rămas doar opt din ei.

 

Opt negri mititei trec prin Devon într-o noapte;

Unul zice: "Eu rămân" — şi-au rămas doar şapte.

 

Şapte negri mititei despicau surcele groase;

Unul s-a tăiat în două şi-au rămas doar şase.

 

Şase negri mititei se jucau c-un stup, netoţii;

Un bondar l-înţeapă pe-unul şi-au rămas doar cinci cu toţii.

 

Cinci negri mititei vor s-ajungă magistraţi;

Unul şi-a-mplinit dorinţa şi-au rămas deci patru fraţi.

Patru negri au plecat, hăt, pe mare, mititei;

Unul a picat în laţ şi-au rămas doar trei.

 

Trei negri mititei zic: "La zoo e de noi".

Pe-unu-l strânse-un urs în braţe şi-au rămas doar doi.

 

Doi negri mititei se uscau la soare-un pic;

Unul s-a prăjit de tot şi-a rămas un negru mic.

 

Un negru mititel, singur-singurel,

Cu un ştreang s-a spânzurat şi n-a mai rămas nici el.

 

Vera zâmbi. Sigur! Doar era Insula Negrului!

Se duse şi se aşeză din nou lângă fereastră privind marea.

Ce imensă e marea! De aici nu se vede nici o bucăţică de pământ, numai o nesfârşită întindere albastră clipocind sub soarele ce asfinţea.

Marea... atât de paşnică azi — atât de crudă uneori... Marea care te trăgea în adâncurile ei. Înecat... găsit înecat... înecat în mare... înecat, înecat, înecat...

Nu, nu voia să-şi amintească... nu voia să se gândească la asta! Totul se sfârşise...

 

 

VI

 

Doctorul Armstrong sosi pe Insula Negrului tocmai când soarele apunea în mare. În timpul traversării stătuse puţin de vorbă cu barcagiul — un om de prin partea locului. Era curios să afle câte ceva despre oamenii ăştia, proprietarii Insulei Negrului, dar Narracott părea surprinzător de neinformat sau, poate, nu voia să vorbească. Aşa că doctorul Armstrong trebuise să discute despre vreme şi pescuit.

Era obosit după lungul drum cu maşina. Îl dureau ochii. Mergând spre apus, mergi împotriva soarelui.

Da, era foarte obosit. Marea, şi linişte absolută — de asta avea nevoie. Ar vrea un concediu adevărat, lung. Dar era ceva imposibil, nu din punct de vedere financiar, desigur. Nu putea să lipsească. Eşti uitat repede în ziua de azi. Nu, acum după ce reuşise, trebuie să meargă înainte.

Se gândi:

"Oricum, în seara asta o să-mi închipui că nu mă mai întorc înapoi — că s-a terminat cu Londra, cu strada Harley şi cu tot restul."

E ceva magic într-o insulă — ajunge doar să pronunţi cuvântul, şi fantezia se dezlănţuie. Pierzi contactul cu lumea — o insulă e o lume aparte, o lume din care poate nu te vei mai întoarce niciodată.

"Îmi las în urmă viaţa obişnuită."

Şi zâmbindu-şi, începu să facă planuri, planuri fantastice de viitor. Mai zâmbea încă în timp ce urca scările tăiate în stâncă.

Pe terasă, într-un scaun, şedea un domn care i se păru doctorului Armstrong cunoscut de undeva. Unde văzuse faţa asta de broască, gâtul de broască ţestoasă, ţinuta încovoiată — da — şi ochii mici de culoare deschisă, atât de pătrunzători?

Da, sigur — bătrânul

1 ... 5 6 7 ... 48
Mergi la pagina: