Wargrave. Depusese odată mărturie în faţa judecătorului Wargrave. Totdeauna părea pe jumătate adormit, dar când era vorba de tot ce avea vreo legătură cu legea, era cât se poate de perspicace. Avea o mare influenţă asupra juriului — se spune că oricând îi poate face să hotărască aşa cum vrea el. Le-a smuls chiar câteva condamnări improbabile. Un judecător afurisit, spuneau unii.

Curios... să-l întâlneşti aici... într-un colţ pierdut de lume...

 

 

VII

 

"Armstrong? gândi judecătorul Wargrave. Mi-l amintesc în boxa martorilor. Foarte corect şi prudent. Toţi doctorii sunt tare proşti. Iar cei din Harley sunt cei mai proşti. Şi răuvoitori", îşi spuse, gândindu-se la o întrevedere recentă pe care o avusese cu o persoană chiar de pe această stradă.

Mormăi ceva în genul:

— Băuturile sunt în hol...

Doctorul Armstrong spuse:

— Trebuie să mă duc să-mi prezint omagiile gazdelor.

Judecătorul Wargrave închise din nou ochii — acum semăna fără nici o îndoială cu o reptilă — apoi spuse:

— Nu se poate.

— De ce? tresări doctorul Armstrong.

— Nu sunt aici, spuse judecătorul. Foarte stranie situaţie. Nu înţeleg ce se petrece.

Doctorul Armstrong se uită o clipă ţintă la el. Credea că bătrânul domn adormise de-a binelea când, deodată, îl auzi spunând:

— O cunoşti pe Constance Culmington?

— Nu — mă tem că nu.

— N-are importanţă. O femeie misterioasă şi cu un scris aproape indescifrabil. Tocmai mă întrebam dacă n-am greşit casa.

Dând din cap, doctorul Armstrong urcă pe scări.

Judecătorul Wargrave rămase cu gândul la Constance Culmington — nu te poţi bizui pe ea, e la fel ca toate femeile.

Gândul îl duse la cele două femei din grup, bătrâna cu buzele strânse, şi fata. Fata nu-l interesa, o obraznică sigură de ea. Ba nu, trei femei, dacă o socotea şi pe nevasta lui Rogers. Stranie fiinţă, parcă moartă de frică. O pereche respectabilă, care-şi cunoştea meseria.

Cum Rogers ieşi chiar în clipa aceea pe terasă, judecătorul îl întrebă:

— Nu ştii, e aşteptată şi Lady Constance Culmington?

Rogers făcu ochii mari:

— Nu, domnule, după câte ştiu eu.

Judecătorul înălţa din sprâncene, mormăind ceva.

Se gândi:

"Insula Negrului? E ceva necurat în toată treaba asta."

 

 

VIII

 

Anthony Marston era în baie. Se lăfăia în apa fierbinte. Îşi simţea trupul amorţit după drumul lung pe care-l făcuse. Prin cap îi treceau foarte puţine gânduri. Anthony era o fiinţă alcătuită din senzaţii şi acţiune.

Îşi spuse: "Cred că trebuie să merg până la capăt", şi apoi alungă orice gând din minte.

Apă caldă, aburi... oboseală... se va bărbieri apoi... un cocteil... masa...

Şi pe urmă?

 

 

IX

 

Domnul Blore îşi înnoda cravata. Nu prea se pricepea la astfel de lucruri.

Arată cum se cuvine? Îşi zise că da.

Ceilalţi nu fuseseră prea cordiali cu el... felul ciudat în care se uitau unul la altul, de parcă or fi ştiut...

Totul depinde de el.

N-avea de gând să facă o treabă de mântuială.

Se uită la cântecelul de deasupra căminului.

Ce idee, s-o pui acolo!

"Mi-amintesc de insula asta de când eram copil. Nu mi-am închipuit niciodată că o să vin cu o astfel de treabă în casa asta. Poate că e bine să nu poţi prevedea viitorul."

 

 

X

 

Generalul Macarthur era preocupat.

La naiba cu toate! Ce ciudăţenie afurisită! Nici pe departe ce i se spusese...

O să găsească o scuză, să plece... să dea dracului tot...

Dar barca cu motor plecase.

Va trebui să rămână.

Individul ăsta, Lombard, era un tip ciudat. Nu părea cinstit. Putea să jure că nu e cinstit.

 

 

XI

 

La bătaia gongului, Philip Lombard ieşi din cameră şi merse până în capul scărilor. Se mişca uşor şi fără zgomot, ca o panteră. Avea chiar ceva de panteră. Un animal de pradă plăcut ochiului.

Zâmbi în sinea sa.

O săptămână?

Se va distra în săptămâna asta.

 

 

XII

 

În camera ei, îmbrăcată pentru masă într-o rochie de mătase neagră, Emily Brent citea Biblia. În timp ce urmărea cuvintele, mişca din buze.

Prăbuşitu-s-au păgânii în copca pe care au pregătit-o, în laţul pe care l-au măiestrit s-a prins piciorul lor. Ştiut fie că Domnul a făcut judecată! În isprava lucrată de chiar mâinile lui s-a încurcat cel fără de lege. Întoarcă-se în locaşul morţii cei nelegiuiţi!

Strânse tare din buze şi închise Biblia.

Se ridică, îşi prinse la gât o broşă de cristal de stâncă şi coborî la masă.

 

 

 

Capitolul al treilea

 

I

 

Masa se apropia de sfârşit.

Mâncarea fusese bună, vinul excelent. Rogers servea bine.

Toţi erau într-o dispoziţie mai bună. Începuseră să-şi vorbească cu mai multă libertate şi intimitate.

Judecătorul Wargrave, îndulcit de un porto excelent, era amuzant într-un fel destul de caustic; doctorul Armstrong şi Tony Marston îl ascultau. Domnişoara Brent vorbea cu generalul Macarthur — descoperiseră că aveau prieteni comuni. Vera Claythorne îi punea domnului Davis întrebări inteligente despre Africa de Sud, la care acesta se arăta perfect informat. Lombard asculta conversaţia. O dată sau de două ori ridică repede privirea şi făcu ochii mici. Din când în când, ochii îi umblau în jurul mesei, studiindu-i pe ceilalţi.

Anthony Marstoh spuse deodată:

— Ce obiecte ciudate, nu-i aşa?

În mijlocul mesei rotunde, pe un suport circular de sticlă, se aflau nişte figurine mici de porţelan.

— Negri, spuse Tony. Insula Negrului. Cred că asta e legătura.

— Sunt curioasă câţi sunt, zece? se interesă Vera. Ce nostim! Sunt cei zece negri mititei din cântecel, aşa cred. În camera mea cântecelul e înrămat şi atârnă deasupra căminului.

— Şi în camera mea, spuse Lombard.

— Şi în a mea.

— Şi în a mea, repetară toţi în cor.

— Ce caraghios! spuse Vera.

— Găsesc că e copilăros! mormăi judecătorul Wargrave şi se mai servi cu porto.

Emily Brent privi la Vera Claythorne, iar Vera Claythorne privi spre domnişoara Brent.

Cele două femei se ridicară de la masă.

În salon, uşile spre terasă erau deschise şi vuietul mării, lovindu-se de stânci, ajungea până sus.

— E plăcut zgomotul valurilor, spuse Emily Brent.

— Pe mine mă calcă pe nervi, răspunse tăios Vera.

Domnişoara Brent o privi surprinsă.

Înroşindu-se, Vera repetă pe un ton mai liniştit:

— Cred că locul acesta nu-i de loc plăcut pe timp de furtună.

— Cred şi eu, confirmă Emily Brent şi adăugă: Sunt sigură că pe timpul iernii casa stă închisă. N-ai să găseşti pentru nimic în lume servitori care să rămână iarna aici.

— Într-adevăr, răspunse Vera, trebuie să fie greu de găsit servitori.

Iar Emily Brent continuă:

— Doamna Oliver a avut noroc să-i găsească pe aceştia doi. Femeia