"Ce amuzant, gândi Vera, că oamenii mai în vârstă reţin adeseori greşit numele." Apoi, cu glas tare:

— Da, cred că doamna Owen a avut într-adevăr noroc.

Emily Brent scosese din geantă ceva de brodat. Tocmai voia să pună aţa în ac, dar se opri.

— Owen? Owen ai spus?

— Da.

— În viaţa mea n-am cunoscut pe cineva cu numele Owen, conchise hotărâtă Emily Brent.

Vera făcu ochii mari.

— Bine, dar...

Nu isprăvi însă. Uşa se deschise şi intrară bărbaţii. Îi urmă Rogers purtând tava cu cafele.

Judecătorul se aşeză lângă Emily Brent. Armstrong se apropie de Vera. Tony Marston se îndreptă spre fereastra deschisă.

Blore, cu o curiozitate naivă, studia o statuetă de alamă şi se întreba dacă acea formă bizară, unghiulară, voia să reprezinte o figură feminină. Generalul Macarthur stătea cu spatele la cămin, trăgându-se uşor de mustăcioara albă. Fusese o masă pe cinste! Începea să se simtă mai în largul lui. Lombard răsfoia paginile unui număr din Punch, aflat pe o masă de lângă perete, împreună cu alte ziare.

Rogers trecea pe la fiecare cu cafelele.

Cafeaua era bună — neagră şi foarte fierbinte.

Toţi invitaţii mâncaseră bine. Se simţeau mulţumiţi şi împăcaţi cu ei înşişi şi cu viaţa. Minutarele ceasului arătau nouă şi douăzeci.

Era linişte — o linişte plăcută, plină de intimitate.

Şi deodată, în liniştea aceasta, se auzi Vocea.

Fără ca ceva s-o fi vestit — inumană, pătrunzătoare...

Doamnelor şi Domnilor! Linişte, vă rog!

Toată lumea tresări. Se uitară în jur — unul la altul, la pereţi. Cine vorbea?

Iar Vocea continuă, clară şi implacabilă:

Sunteţi acuzaţi de următoarele:

Edward George Armstrong, ai pricinuit moartea Louisei Mary Clées, la 14 martie 1925.

Emily Caroline Brent, eşti răspunzătoare de moartea Beatricei Taylor, survenită la data de 5 noiembrie 1931.

William Henry Blore, ai provocat moartea lui James Stephen Landor, la 10 octombrie 1928.

Vera Elisabeth Claythorne, l-ai ucis la 11 august 1935 pe Cyril Ogilvie Hamilton.

Philip Lombard, la o anumită dată în februarie 1932 te-ai făcut vinovat de moartea a 21 oameni, membri ai unui trib din Africa Răsăriteană.

John Gordon Macarthur, la 14 ianuarie 1917 ai trimis la moarte în mod deliberat pe iubitul soţiei tale, Arthur Richmond.

Anthony James Marston, la data de 14 noiembrie anul trecut te-ai făcut vinovat de uciderea lui John şi a Luciei Combes.

Thomas Rogers şi Ethel Rogers, la data de 6 mai 1929 aţi pricinuit moartea lui Jennifer Brady.

Lawrence John Wargrave, la 10 iunie 1930 te-ai făcut vinovat de moartea lui Edward Seton.

Acuzaţi, aveţi ceva de spus în apărarea voastră?

Vocea tăcuse.

Un moment de tăcere mormântală şi apoi un zgomot asurzitor!

Rogers scăpase tava cu cafele!

În aceeaşi clipă, de undeva de afară se auzi un ţipăt şi apoi zgomotul unei prăbuşiri.

Lombard acţionă cel dintâi. Sări la uşă şi o deschise. Afară, nevasta lui Rogers zăcea pe jos ghemuită.

Lombard strigă:

— Marston!

Anthony sări să-l ajute. Ridicară femeia şi o aduseră în salon.

Doctorul Armstrong se apropie numaidecât, le ajută să o întindă pe sofa şi aplecându-se peste ea, spuse în grabă:

— Nu-i nimic. A leşinat, atât. Are să-şi revină îndată.

Lombard se adresă lui Rogers:

— Adu nişte brandy.

Rogers, alb la faţă, cu mâinile tremurânde, murmură:

— Da, domnule, şi dispăru imediat din cameră.

Vera strigă:

— A cui era vocea? De unde venea? Parcă... parcă...

Generalul Macarthur bolborosi:

— Ce se petrece aici? Ce fel de glumă e asta?

Mâna îi tremura. Stătea ghemuit, cu umerii căzuţi. Arăta deodată cu zece ani mai bătrân.

Blore îşi ştergea obrazul cu o batistă.

Numai judecătorul Wargrave şi domnişoara Brent păreau prin comparaţie mai liniştiţi.

Emily Brent stătea dreaptă, cu capul sus. Obrajii îi erau roşii ca focul. Judecătorul, în ţinuta lui obişnuită, stătea cu capul plecat între umeri şi cu o mână îşi freca uşor urechea. Numai ochii lui inteligenţi, activi şi nedumeriţi aruncau jur împrejurul camerei priviri ca nişte săgeţi.

Din nou, Lombard fu cel care acţionă.

În timp ce Armstrong îi dădea îngrijiri femeii leşinate, Lombard luă încă o dată iniţiativa.

Spuse:

— Vocea aceea? Se auzea ca şi cum ar fi fost aci, în cameră.

— Cine a fost? Cine a fost? N-a fost unul dintre noi, strigă Vera.

Asemenea judecătorului, Lombard îşi rotea încet privirile prin cameră. Le opri o clipă asupra ferestrei deschise, apoi dădu hotărât din cap. Deodată faţa i se lumină. Se îndreptă numaidecât spre uşa de lângă cămin, care dădea într-o cameră alăturată.

Cu o mişcare bruscă, apăsă clanţa şi deschise uşa. Păşi dincolo şi în acelaşi timp se auzi o exclamaţie de satisfacţie.

— Am găsit!

Toţi ceilalţi se înghesuiră după el. Numai domnişoara Brent rămase singură, nemişcată, pe scaun.

În camera de alături, văzură o masă, lângă peretele care o despărţea de salon. Pe masă, se afla un patefon de tip vechi, la care era ataşată o pâlnie. Dând la o parte pâlnia, lipită chiar de perete, Lombard arătă locul unde fuseseră făcute în zid câteva găuri mici care treceau neobservate.

Potrivind patefonul, lăsă acul pe placă şi deodată auziră din nou:

Sunteţi acuzaţi de următoarele...

— Opreşte! Opreşte! E îngrozitor, strigă Vera.

Lombard se supuse.

Doctorul Armstrong, cu un suspin de uşurare, exclamă:

— O glumă de prost-gust, dar plină de cruzime, după cum văd.

Vocea slabă şi clară a judecătorului Wargrave murmură:

— Va să zică, dumneavoastră credeţi că a fost o glumă, nu-i aşa?

Doctorul îl privi ţintă:

— Ce altceva ar putea fi?

Judecătorul îşi mângâia uşor buza de sus:

— Deocamdată, nu sunt pregătit să-mi spun părerea.

Anthony Marston interveni:

— Ascultaţi, e un lucru pe care l-aţi trecut cu vederea. Cine dracu l-a pornit şi l-a făcut să meargă?

Wargrave murmură:

— Da, cred că ar trebui să cercetăm.

Se întoarse înapoi în salon. Ceilalţi îl urmară.

Rogers tocmai intrase cu un pahar de brandy. Domnişoara Brent stătea aplecată asupra nevestei lui, care gemea.

Cu abilitate, Rogers se strecură printre cele două femei.

— Permiteţi-mi, doamnă, să-i vorbesc... Ethel, nu a fost nimic. Totul e în regulă, auzi? Revino-ţi.

Pieptul femeii se ridică în tresăriri scurte. Ochii ei, holbaţi, îngroziţi treceau pe rând de la o figură la alta.

Vocea lui Rogers şopti stăruitor:

— Vino-ţi în fire, Ethel.

Doctorul Armstrong îi vorbi cu blândeţe:

— O să te simţi bine acum, doamnă Rogers. A fost doar o ameţeală.

— Am leşinat, domnule? întrebă ea.

— Da.

— Vocea... vocea aceea îngrozitoare... ca o sentinţă...

Se îngălbeni din nou, pleoapele i se agitară.

— Unde e brandy-ul? întrebă repede doctorul