Rogers îl puse pe o măsuţă. Cineva îl dădu doctorului, iar acesta se aplecă asupra femeii care respira greu.

— Bea asta, doamnă Rogers.

Înecându-se şi gâfâind, femeia bău puţin brandy. Alcoolul îi făcu bine. Faţa îşi recăpătă culoarea.

— Mă simt bine acum. Am avut... numai o ameţeală.

— Sigur, confirmă imediat Rogers. Şi eu am avut o ameţeală. Când am auzit minciunile alea sfruntate, am scăpat tava. Aş vrea să ştiu...

Dar fu întrerupt. Era doar o tuse — o tuse uşoară, uscată, care-l opri însă la jumătatea cuvântului.

Privi fix spre judecătorul Wargrave, iar acesta tuşi din nou şi apoi întrebă:

— Cine a pus placa aceea la patefon? Dumneata, Rogers?

Rogers strigă:

— N-am ştiut ce era. Jur în faţa lui Dumnezeu, domnule, că n-am ştiut nimic. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi pus-o niciodată.

Judecătorul spuse sec:

— Poate că e adevărat. Cred însă că ar fi bine să explici cum s-a întâmplat, Rogers.

Majordomul, ştergându-şi faţa cu batista, răspunse cu seriozitate:

— N-am făcut decât să ascult ordinul, domnule.

— Al cui ordin?

— Al domnului Owen.

— Te rog să fii mai clar, ceru judecătorul Wargrave. Care au fost exact ordinele domnului Owen?

La care Rogers răspunse:

— Trebuia să iau o placă din sertar şi s-o pun la patefon, iar nevastă-mea trebuia să pornească patefonul când eu voi intra în salon cu cafelele.

— Interesantă poveste, murmură judecătorul.

— Ăsta e adevărul, domnule. Jur pe Dumnezeu că ăsta e adevărul, strigă Rogers. N-am ştiut nici o clipă despre ce e vorba... Pe placă era scris un nume — am crezut că era o bucată muzicală.

Wargrave îl privi pe Lombard:

— Avea un titlu?

Lombard încuviinţă. Schiţă un zâmbet ironic, arătându-şi dinţii albi şi ascuţiţi; apoi spuse:

— Sigur că da, domnule. Era intitulată Cântecul Lebedei...

III

Generalul Macarthur izbucni deodată:

— Dar e absurd — cu totul absurd! Să arunci asemenea acuzaţii! Trebuie făcut ceva. Acest individ Owen, oricine ar fi el...

Emily Brent îl întrerupse:

— Tocmai asta e, cine e?

Vorbind cu autoritatea pe care i-o conferea o viaţă întreagă petrecută la tribunal, judecătorul interveni:

— Tocmai asta trebuie să cercetăm cu toată atenţia. Aş propune ca, mai întâi, să-ţi duci nevasta la culcare, Rogers. Apoi vino din nou aici.

— Da, domnule.

— Te ajut şi eu, Rogers, se oferi doctorul Armstrong.

Sprijinită de amândoi, femeia ieşi din cameră clătinându-se.

După plecarea lor, Tony Marston interveni:

— Nu ştiu ce simţiţi dumneavoastră, dar eu parcă aş bea ceva.

— De acord, aprobă Lombard.

— Mă duc să caut ceva de băut, se oferi Tony, ieşind din cameră.

După o clipă, reveni:

— Am găsit totul pregătit pe tavă.

Aşeză tava cu grijă. Câteva minute trecură cu servitul băuturilor. Generalul Macarthur luă un whisky sec, la fel judecătorul. Simţeau toţi nevoia unui reconfortant. Numai Emily Brent ceru un pahar cu apă.

Doctorul Armstrong reveni.

— E bine, spuse el. I-am dat un calmant... Dar asta ce-i, băutură? Aş lua şi eu ceva.

O parte dintre bărbaţi îşi umplură din nou paharele. Peste câteva clipe, Rogers apăru şi el în cameră.

Judecătorul Wargrave se însărcină cu procedura şi încăperea deveni un tribunal improvizat.

— Ei, şi acum, Rogers, începu judecătorul, trebuie să încercăm să descurcăm iţele. Cine este acest domn Owen?

Rogers holbă ochii:

— Proprietarul acestei case, domnule.

— Ştiu asta. Ce vreau să-mi spui este: ce ştii dumneata personal despre el?

Rogers dădu din cap:

— Nu ştiu nimic, domnule. Ştiţi, nu l-am văzut niciodată.

O agitaţie uşoară trecu prin încăpere.

— Nu l-ai văzut niciodată? interveni generalul Macarthur. Ce vrei să spui cu asta?

— Suntem aici numai de o săptămână, domnule, nevastă-mea şi cu mine. Am fost angajaţi printr-o scrisoare, de Agenţia "Regina" din Plymouth.

Blore dădu aprobativ din cap:

— Firmă veche şi de încredere.

— Ai scrisoarea? întrebă Wargrave.

— Scrisoarea prin care am fost angajaţi? Nu, domnule, n-am păstrat-o.

— Spune mai departe. Ziceai că aţi fost angajaţi printr-o scrisoare?

— Da, domnule. Trebuia să sosim într-o anumită zi. Am sosit. Totul era în ordine aici. Am găsit provizii serioase şi toată casa aranjată. N-a fost nevoie decât să ştergem praful şi... cam atât.

— Şi pe urmă?

— Nimic, domnule. Am primit ordin... tot printr-o scrisoare... să pregătim camerele pentru câţiva invitaţi şi pe urmă, ieri, cu poşta de după-amiază, am mai primit o scrisoare de la domnul Owen. Zicea că el şi cu doamna sunt reţinuţi şi să facem tot ce ne stă în putinţă, ca să primim bine invitaţii — dădea instrucţiuni cu privire la masă, la cafea şi la placa de patefon.

Judecătorul îl întrerupse:

— Desigur că ai scrisoarea?

— Da, domnule, o am aici.

O scoase din buzunar şi i-o dădu judecătorului:

— Hm... Antetul — "Hotel Ritz" — bătut la maşină.

Dintr-o mişcare, Blore fu lângă el:

— Daţi-mi voie să mă uit puţin.

Îi smulse scrisoarea din mână şi se uită la ea, apoi murmură:

— Maşină "Coronation"... destul de nouă... fără defecte. Hârtie... din cea mai banală. Nu văd ce-ar ieşi din asta. S-ar putea să aibe amprente, dar mă îndoiesc.

Wargrave îl privi deodată cu atenţie.

Anthony Marston, uitându-se peste umărul lui Blore, remarcă:

— Are nişte nume de botez ciudate, nu-i aşa? Ulick Norman Owen. Ţi se-ncurcă limba-n gură.

Bătrânul judecător tresări:

— Îţi sunt recunoscător, domnule Marston. Mi-ai atras atenţia asupra unui punct curios şi sugestiv.

Se uită în jur la ceilalţi şi, lungindu-şi gâtul ca o broască înfuriată, spuse:

— Cred că a sosit timpul să spunem fiecare ceea ce ştim. Ar fi bine, cred, ca fiecare să vină cu informaţiile pe care le deţine în legătură cu proprietarul acestei case.

Făcu o pauză, apoi continuă:

— Suntem cu toţii invitaţii lui. Cred că ar fi bine dacă fiecare ar spune cum s-a întâmplat asta.

Urmă o pauză scurtă, şi deodată Emily Brent începu cu hotărâre:

— E un lucru foarte ciudat. Am primit o scrisoare cu o semnătură greu de descifrat. Părea să fie de la o doamnă pe care o cunoscusem acum doi, trei ani, într-o staţiune. Am crezut că o cheamă Ogden sau Oliver. Cunosc o doamnă Oliver şi o domnişoară Ogden. Sunt absolut sigură că în viaţa mea n-am cunoscut şi nu m-am împrietenit cu vreo persoană cu numele Owen.

— Aveţi scrisoarea aceea, domnişoară Brent? întrebă judecătorul Wargrave.

— Da, v-o aduc.

Plecă şi se întoarse imediat cu scrisoarea.

După ce o citi, judecătorul spuse:

— Încep să înţeleg... Dar dumneata, domnişoară