învrednicesc să vadă pe măria sa în fiecare zi; pe când sărmanii nu-l pot vedea niciodată. Minunat ar fi să nu mai fie în ţara asta boieri, şi să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare zi câte unul. Şi batâr o dată pe an, la un asemenea praznic, să se arate măria sa, cu toată pohfala!

Se vorbeşte prin sate despre măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana. Iar când vine la o sfântă mănăstire, n-are de ce se uita groaznic. Când vine la o sfântă mănăstire (dacă vine într-adevăr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe deşarte); când vine la o sfântă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. Vede ici un prunc; vede ici o fată; vede dincolo o nevastă. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta?

Ca un stăpân al ţării ce se află, măria sa trebuie să cunoască al cui e pruncul şi a cui e nevasta. Îndată vin boieri lângă măria sa şi-i spun la ureche. Astfel măria sa vede şi cunoaşte unele şi altele; mai ales că măria sa, fiind văduv de atâţia ani, de când a murit Doamna sa Evdochia, trebuie să-şi desfăteze ochii şi să se mai îmblânzească din străşnicia în care se ţine.

Să zicem că măria sa nu se uită la dreapta şi la stânga şi, cufundat fiind în gânduri, nu-şi vede decât socotelile lui domneşti. Atunci sunt ostaşi şi curteni care se uită la lume.

Bune sunt hramurile când pe lângă praznice au şi asemenea alaiuri.

Miercuri la amiază, s-a văzut intrând în mănăstire, călare pe un harmasaraş pag, un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii. Venea dinspre Cetate.

S-a aflat că acel fecioraş ar fi mezinul lui Manole Păr-Negru de la Timiş. L-a trimes comisul întru întâmpinarea Domniei.

Deci măria sa vine negreşit.

Cine spunea că nu vine?

De altminteri, dac-ar fi să nu vie, n-ar bate clopotul într-una, de-ţi bubuie în ureche.

S-a aflat de la cuvioşii monahi că acel fecioraş are numele Ionuţ, dar e mai cunoscut după poreclă. Comisului celui bătrân Manole Păr-Negru îi zice lumea şi Jder. Deci băiatului îi spune Jder cel mititel. Muierile au băgat îndată de samă că-i stângaci, şi au scos din asta semne şi vestiri pentru treburile lui de dragoste. Îl arată şi chipul să fie un pui vrednic de părintele său, care l-a făcut aşa de târziu. L-a făcut nu se ştie când şi cum, nu în casa lui ci, după feleşagul cucului, în cuib străin. După ce s-a ridicat la vârsta asta, l-a adus între ceilalţi feciori ai lui legiuiţi. Jder bătrânul zice că-i un fin din Ţara-de-jos, dar jupâneasa Ilisafta Jderoaia ştie adevărul şi zâmbeşte numai dintr-o lature a gurii. Altfel, Jderul cel mititel, plăcând tuturora, îi place şi ei.

Jder cel mititel a venit la fratele lui mai mare cu numele Nicodim, monah în sfântă mănăstire Neamţu. Părintele Nicodim, bădiţa lui, i-a dat mâna să i-o sărute, l-a îmbrăţişat cu dragoste, ştiindu-l şi el cine este, şi acum ies amândoi la adunarea soborului mănăstirii.

Deci alaiul măriei sale nu va să întârzie prea mult.

În adunarea de lângă fântână, unde era norodul mai des, s-a ridicat cât era de nalt moş Nechifor Căliman, starostele vânătorilor de sub Cetate, şi a întrebat alene dacă vrea să cunoască cineva, dintre toţi cei de faţă, pentru care pricină vine măria sa Ştefan-Vodă la sfânta mănăstire Neamţu.

Oamenii s-au bulucit aşa de tare în jurul lui, încât abia îşi puteau trage sufletul. Nechifor Căliman, starostele, era cunoscut om al lui Vodă. Fusese cunoscut slujitor şi al răposatului Bogdan-Vodă. Era un moşneag uscat şi dârz, cu mădularele răsucite din frânghii şi noduri. Avea semn domnesc la căciulă şi în mâna dreaptă toiag cu toporâşte. Când grăia, îşi cârnea oarecum nasul şi ochii într-o parte. Obrazu-i spânatic, păscut ca de gâşte, era încreţit şi boţit cruciş şi curmeziş. Avea ani peste şaptezeci, cu toate acestea părul îi era încă negru. Numai sprânceana stângă îi era cărunţită. Acolo avusese, într-o întâmplare veche, lovitură de fier.

— Dacă voiţi domniile voastre să cunoaşteţi de ce vine Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu, atuncea întoarceţi urechile cătră mine şi ascultaţi ce vă spun eu, grăi moş Căliman. Ptiu, drace! Dacă nu doriţi să aflaţi, nu vă spun.

— Spune, cinstite staroste, îl îndemnară numaidecât gospodarii. Dacă nu spui, ni se bolnăvesc nevestele.

— Ei, atunci să vă spun, oameni buni. Dar trebuie să încep mai de departe.

— Începe de departe, cinstite staroste, numai nu ne lăsa în asemenea arşiţă şi neştiinţă.

— Atunci, lume dragă, ascultă. Se chiamă că măria sa Ştefan-Vodă vine la această sfântă mănăstire Neamţu, în ziua hramului înălţării, ca să găsească pe Nechifor Căliman. Ptiu, drace!

Gospodarii începură a râde gros. Femeile începură a râde subţire.

— Ptiu, drace! urmă starostele, cârnind spre stânga nasul şi uitându-se urât. Să ştiţi voi cu toţii că măria sa mi-a poruncit soroc de judecată aici, ca să-mi scoată dreptăţile mele împotriva celor care m-au prigonit. Am mai avut şi alte înfăţişări la scaunul măriei sale, la Suceava. Iar acuma măria sa mi-a trimes poruncă să mă aflu aici, în ziua înălţării. Se chiamă că noi doi, eu şi măria sa, avem o prietinie veche, de la o nuntă care a fost acu şaisprezece ani într-un sat, Reuseni. Aţi auzit domniile voastre de acel sat?

— Am auzit.

— Ptiu, drace! Bine c-aţi auzit. Era atunci în domnie Bogdan-Vodă şi l-a fost poftit pe măria sa la o nuntă un boier al său cu numele Agapie Ciornohut. Acel Agapie Ciornohut îşi însura feciorul şi poftea să aibă nun pe măria sa Bogdan-Vodă. Deci în câşlegile de toamnă, după culesul viilor, s-a dus la acea nuntă măria sa. Iar eu, fiind tot staroste al vânătorilor domneşti, am încărcat pe samarele cailor opt căprioare şi am pus păstrăv din Ozana în douăzeci şi şapte de hârzoburi şi am silit, cu doi oameni ai mei, s-ajung fără de