nici o întârziere la locul poruncit. Când am trecut Siretul, m-am întâlnit cu oşteni străini şi m-am mirat. M-au întrebat unde mă duc; le-am spus numaidecât; mi-au luat vânatul şi peştele şi m-au pus la popreală. M-am supus ca cel mai umilit dintre oameni. Mă gândesc: oare după ce umblă aceşti oşteni Ieşi, cărora le place vânat domnesc? Se duc tot în drumul meu. Şi la ce va fi cugetând aşa de mult şi de ce va fi grăind aşa de încet cu alţii acel cneaz subţiratic, cu obraz de ceară şi bărbuţă rară? Am ştiut mai pe urmă că acela-i Petru Aron-Vodă. Îndată ce m-au lăsat singur şi m-au lepădat dincolo de apa Siretului, într-un sat, cu străjer lângă mine, m-am întins la pământ ca să mor şi am cerut numaidecât popă, ca să-mi cetească moliftele. Cum a păşit slujitorul într-o lature, ca să cheme pe popă, eu m-am desfăcut de la pământ şi m-am ridicat în sus, m-am suit pe calul străjerului şi m-am dus cu mare grabă unde era treaba mea. Am tăiat de-a dreptul prin pădure. când am ajuns La un pisc, de unde se vede satul, am găsit cocorii tineri, iar între acei coconi tineri am aflat râzând fără de grijă pe acest Ştefan-Vodă pe care-l aşteptăm acum, să-mi facă mie dreptăţile. Măria sa Ştefan nu cunoştea nimic; venea cu soţii săi la nuntă. I-am spus repede ce aflasem şi l-am poftit să se teamă şi să se grăbească. Măria sa nu s-a temut, dar de grăbit s-a grăbit. Ptiu, drace! când ajungem cătră sat, dăm de slujitori ai Domniei, fugăriţi de podgheaz. «L-au prins pe măria sa Bogdan-Vodă! strigau. L-au supus în juvăţ şi l-au tăiat cu paloşul. Acuma caută şi pe Ştefan-Vodă!» Într-adevăr, s-auzea mare zvoană în sat prin întunecimea serii. Veneau cătră noi călăreţi cu făchii. Văd pe coconul domnesc că-şi scutură de pe el dulama şi zvârle în tină gugiumanul de sobol; apucă sabia şi-şi îndeamnă soţii. Ptiu, drace! Asta nu-i treabă bună, măria ta. Se chiamă că Ciornohut l-a vândut pe măria sa Bogdan-Vodă celui cu bărbuţă şi cu obraz de ceară. Şi dacă l-a vândut pe măria sa Bogdan-Vodă, te duci şi măria ta la juvăţ şi la sabie. Aşa că mai bine s-apuc calul de frâu, să-l întorc după al meu în loc, să ne năpustim în pădure, să duc pe coconul stăpânului meu unde nu-i primejdie, aşteptând să se facă pe urmă voia lui Dumnezeu. Aşa fac, oameni buni, precum spun: şi acel cocon mărunt la stat se zbate şi crâşcă; însă eu nu-l lăs; iar el mă păleşte cu straja sabiei în cap; eu închid ochii şi-l strâng mai tare lângă mine; el mă bate peste frunte şi la tâmpla stângă, de m-a sângerat şi mi-a rămas până acuma acest semn care se vede în sprânceană; atuncea am văzut că ciolanul bătrân înfruntă mai bine năcazul. Aşa că m-am dus cu măria sa în pribegie şi nu m-am întors decât atunci când a venit ceasul şi Dumnezeu l-a adus în scaunul părintelui său. Atuncea m-am dus şi eu la locul meu şi m-am aşezat staroste. Am găsit feciorii în bună stare şi m-am bucurat; mi-am găsit nevasta mai grasă şi m-am bucurat iarăşi; mi-am găsit ocina părintească luată de alţii şi m-am bucurat mai puţin; nevasta zice: asta-i voia lui Dumnezeu, în schimb am găsit spor un prunc străin. — Acesta-i tot de la Dumnezeu? întreb eu. — Tot de la Dumnezeu, răspunde muierea. De-atuncea mă judec pentru ocină. Măria sa Ştefan-Vodă mi-a pus sorocul cel din urmă astăzi. Ptiu, drace!

O nevastă de la Dăvideni, mai trupeşă şi cu gura mai îndrăzneaţă, puse fără întârziere o întrebare bătrânului Căliman:

— Mă rog dumitale, staroste, milostiveşte-te de ne spune ce-ai făcut când ai aflat la casa dumitale asemenea lipsă şi asemenea spor?

Nechifor Căliman cârni cătră ea nasul şi ochii şi o văzu împungând cu cotul în tovarăşul ei de alături.

— Femeie, grăi el închizând o pleoapă şi strângându-şi obrazul şi gura în aceeaşi parte; după cât te arată înfăţişarea, ţii rateş la un drum mare.

— Aşa este, se sumuţă nevasta.

— Şi omul cel de-alături e cumătrul dumnitale?

— Ihî.

— Iar soţul dumnitale a rămas să păzească rateşul?

— Adevărat este.

— Ptiu, drace! Am să-ţi răspund cu bunăvoie la ce mă întrebi, numai nu înţeleg de ce se veselesc aşa aceşti cinstiţi gospodari şi aceste cinstite gospodine. Acuma, dacă v-aţi liniştit, vă spun. Precum băgaţi de samă, a stat şi clopotul. Mult nu mai este şi are să se vestească sosirea măriei sale; atuncea au să se ostenească toţi clopotarii la toate clopotele şi aici, şi la Sfântu-Ion, şi la Vovidenie, ca s-audă sfinţii din cerul dintăi şi să deie veste mai sus: Iaca, se duce măria sa Ştefan-Vodă la Neamţu, ş-acolo întăi şi întăi are să tindă dreapta sa cu buzduganul pentru o pricină veche de doisprezece ani a lui Nechifor Căliman. Aşa că eu, oameni buni, când am văzut că ocina mea s-a înjumătăţit şi mai ales că via de la Băiceni mi-a luat-o Ciopei pârcalab, n-am mai stat mult la casa mea din Vânători. Ptiu, drace! n-am mai stat decât un an, am încălicat şi m-am întors la măria sa la Suceava. Trecuse săptămâna luminată. M-am înfăţişat de Duminica Tomei. Cetatea, cu oşteni, pe zid. Nu intră cine pofteşte; la poartă nu-i vraişte ca înainte vreme. Îmi pune straja suliţa în piept. — Nu-i voie! — Cum nu-i voie? eu sunt Nechifor Căliman, prietinul măriei sale.   — Trage-te înapoi doi paşi, porunceşte straja, şi aşteaptă!

M-am întristat eu atunci şi m-am gândit: Ptiu, drace! Şi prietiniile sunt schimbătoare, ca şi domniile Moldovei. Avea dreptate înalt prea sfinţitul Teoctist, când a ieşit la Direptate să pomăzuiască pe Vodă Ştefan. Ofta şi se tânguia că în ţara asta umblă domniile cu anii şi chiar cu lunile. Şi de-atâta ce unge domni, unii după alţii, a făcut scurtă la mâna dreaptă. Iată a uns şi pe feciorul lui Bogdan-Vodă de sfintele Paşti. Oare cui vine rândul la Crăciun?

Alei, săracă ţară! Dac-a umbla