şi acest Ştefan-Vodă cu nunţile, au să-l prindă şi pe el. Însă eu îl ştiu înţelept şi cumpănit. Văd că şi-a pus strajă tare; nu nunteşte, ci îşi tocmeşte oastea. Dar dacă cumva căta-va în coarne boierilor celor mari, cum au făcut toţi feciorii lui Alexandru-Vodă Bătrânul? În ţara asta a Moldovei poruncesc boierii cei mari şi Vodă-i trecător, de aceea ofta prea sfinţitul Teoctist.

Văd că sosesc boieri călări, cu slujitori. Straja apleacă suliţa. Începe să fie rânduială, zic eu în sinea mea şi mă bucur. Atuncea tot am nădejde de dreptate.

Cum stăm, sună trâmbiţile. Boierii se dau în laturi. Măria sa iese calare, cu oşteni după el: Ne închinăm cu toţii. Apoi eu mă pun în genunchi şi-mi plec fruntea.

Vodă s-a oprit. Îi aud glasul şi-mi tresare inima.

— Ridică ochii, staroste Căliman, îmi porunceşte măria sa. Înţeleg că ai venit la mila Domnului tău pentru o durere pe care o ai. De astăzi înainte am să-ţi dau semn, ca să ai intrare slobodă la Cetatea domniei mele. Vorbeşte.

— Luminate Doamne, grăiesc eu cu îndrăzneală, jaloba mea poate va găsi cândva ascultare la sfatul domnesc, unde Vodă şi cu boierii săi pun ţara la cale. Dar eu mai întăi şi mai întăi am venit să mă jăluiesc unui prietin al meu mai tânăr decât mine.

— Pas în Cetate şi-l aşteaptă acolo! a poruncit măria sa.

Am văzut în jurul lui Vodă panţiri cu coif şi cu platoşă. Când am intrat între ziduri, am cunoscut iarăşi oşteni buni, cu straşnică rânduială.

Prietinul nostru se poartă bine, zic eu în sinea mea.

Vin aprozi şi mă poftesc într-o chilie.

— Avem poruncă de la măria sa să te ospătăm, mă lămureşte unul din ei. Ai s-aştepţi dumneata aici, staroste Căliman, până la vremea amiezii, căci măria sa are treabă în târg la Suceava cu neguţătorii lioveni. Le face rânduială vămilor. După ce isprăveşte cu neguţătorii lioveni, intră iar în Cetate şi primeşte soli şi cărţi de la Varşava. Măria sa Vodă Ştefan a poruncit boierilor Ieşi să-i sloboadă în mână pe Vodă Petru Aron, ucigaşul părintelui măriei sale.

— A poruncit măria sa asta? mă mir eu.

— A poruncit măria sa asta.

Ptiu, drace! mă bucur eu în sinea mea. Prietinul nostru Ştefan-Vodă lucrează pentru hodina braţului prea sfinţitului Teoctist.

N-am aşteptat mai mult decât a fost hotărât măria sa. La amiază au sunat iar trâmbiţile. Au scânteiat din coifuri şi platoşe panţirii. S-a făcut tăcere, încât m-a cuprins o sfială. Au zuruit în gang numai pintenii măriei sale. I-am auzit glasul. Domniile voastre nu-l cunoaşteţi acel glas. Eu îl auzisem mult în pribegie. Măria sa are glas blând; dar vă sfătuiesc să nu vă încredeţi în acea blândeţă.

— Să-mi aduceţi pe starostele Nechifor Căliman, a poruncit măria sa.

M-am înfăţişat. El s-a uitat lung la mine şi a zâmbit. Eram singuri.

— Spune, uncheşule, a poruncit măria sa.

I-am spus. Măria sa a ascultat şi m-a bătut pe umăr.

— Staroste Căliman, a grăit măria sa, te poftesc să-mi dai răgaz până ce voi isprăvi războiul meu. După aceea, a venit la rând, judecata pricinii tale.

Eu am tăcut, mirându-mă. În ţară-i pace, judecăţile pot începe.

— Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zâmbind cătră mine şi privindu-mă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială. În ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă neorânduielile ca vânturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul. Aşa că eu bat război cu acei stăpâni care ţi-au răpit ocina ta. În ţara asta trebuie să fie rânduială în toate târgurile şi satele şi linişte pe toate căile neguţătorilor. Deci îngăduie-mi să bat acest război, staroste Căliman.

— Îngădui, măria ta.

— Mulţămesc, staroste Căliman. Iar până atunci, binevoieşte a primi o moară pe Pârăul Alb şi două pogoane folosinţă din via domnească de la Cotnari, iar din Braniştea domnească de pe Ozana, pământ cât îţi lipseşte.

Aşa că, după acest cuvânt, am aşteptat. M-am dus acasă ş-am stat. Iar măria sa a bătut acel război. Atuncea a început să se judece şi pricina mea. A mai trecut o vreme şi a fost război la Hotin. După ce a luat măria sa cetatea Hotinului din mâna leşilor, a mai fost o înfăţişare, la scaunul Sucevei. După aceea a fost război la Chilia. După ce a luat măria sa cetatea Chiliei, a fost alt soroc de judecată. A mai trecut vreme şi a bătut măria sa război cu Craiul unguresc. După ce l-a detunat măria sa, precum se ştie, pe Craiul unguresc, iarăşi a fost înfăţişare. Pe urmă s-a mai întâmplat şi repezuşul de anul trecut în Secuime, când a prins măria sa pe Petru Aron-Vodă şi l-a judecat, după legea talionului, pentru fapta de la Reuseni. Deci vine izbăvire şi pentru jaloba mea; am să-l rămân pe dumnealui Ciopei pârcălab. Are să se mai plece un nas dintre cele semeţe.

— Dar cu sporul cum rămâne, cinstite staroste? întrebă neînduplecată crâşmăriţa, împungând iarăşi cu cotul pe cumătrul ei.

— Ptiu, drace! Care spor, cumătră?

— Cu sporul carele ţi-a venit de la Dumnezeu. Ai găsit acasă un prunc într-adaos.

— Aşa este. Am găsit un prunc care nu era al meu. Pe domniile voastre, cei care zâmbiţi numai într-un dinte, tare vă rog să vă plecaţi la pomenirea răposatei mele soţii Varvara. Ţinând în braţe acel prunc şi făcându-mi-l dar, dumneaei mi-a spus aşa: «Soţul meu, iată acest prunc de pripas, pe care mi l-a adus o cuvioasă monahie. E un prunc din Ţara-de-Jos, a zis monahia, tocmai de la apa Nistrului; şi sora mea, mama lui, a murit de puţină vreme. Înainte de moarte mi-a spus cu cine a avut ea acel copil din flori. Când va fi copilul mare şi s-a putea, a adăogit ea, du-l părintelui său, să-l cunoască şi să-l iubească, după dragostea pe care a avut-o pentru mama lui.» Când a venit, oameni buni, vremea, am făcut aşa. Am dat tatălui său pruncul. L-aţi văzut mai nainte, îmbrăcat cu contăş albastru. Se ducea la soborul stăreţiei, cu fratele său părintele Nicodim.

Ptiu, drace!

După acest cuvânt al starostelui