Căliman, văzduhul primăverii s-a umplut deodată de freamătul clopotelor. Mulţimea s-a mişcat ca valurile. Se auzeau chemări şi îndemnuri: urmă apoi o izbucnire de chiote. De pe zidurile mănăstirii, oameni de rând şi monahi făceau semne. Clopotarii de asemenea năboiseră la una din firidele turnului, scoţând cătră valea Nemţişorului un strugure de capete. În ogrăzile chiliilor, cărăuşii se suiseră pe draghinile căruţelor lungindu-şi gâturile într-aceeaşi parte, spre poienile de dincolo de valea Nemţişorului. Printre copaci rari, printre molizi, pe sub cireşi singuratici înfloriţi, se arătaseră oşteni călări cu straie colorate. Se mişcau prin puzderia de soare, micşoraţi de depărtare.

Deci Domnia venea dinspre Rîşca. Învolburându-se, norodul se urni spre hudiţi, ca să iasă la Nemţişor, întru întâmpinarea alaiului. Atunci se iviră din laturea mănăstirii răzăşi călări, cu căpitan domnesc, poprind năvala mulţimii. Un crainic îşi ridică în suliţă cuşma, poftind să deie vestire.

Mişcarea conteni. Crainicul se sui cu repeziciune deasupra şelei, stând în picioare pe cal şi slobozi porunca:

— Măria sa pofteşte să-l aşteptaţi aici: să-i ţineţi calea deschisă, ca să poată intra la sfântă icoană făcătoare de minuni.

Ca să fie mai bine urmat asemenea îndemn, răzăşii lăsară să cadă suliţile între urechile cailor. Călăreţii din poienile de sus coborâră cu grăbire. Curând lefegii nemţi cu căpitanii lor străpunseră hudiţile. Alţii ocoliră cetăţuia mănăstirii, luând drumul cel mare spre cetate. Alţii pe muntele dimpotrivă, suind la Pocrov.

După rânduială domnească, căpitanii apucau ţiitorile, ca să fie cheile acelui loc de popas în mâna străjilor măriei sale.

A trecut vremea nunţilor boiereşti, unde se prind domnii cu arcanul, gândea el în sine, luând aminte la toate, cinstitul staroste Căliman.

Căpitanul al treilea, cu aprod cu prapur, intră cu două sute de panţiri pe hudiţă; mişcând domol caii, oştenii măriei sale îşi lărgiră loc în medean. Atunci soborul ieşi pe poarta cetăţuii, având pe prea sfinţitul vlădică Iosif în frunte, în odăjdii. La dreapta şi la stânga prea sfinţiei sale, păşea câte un ierodiacon cu făclie. Al treilea diacon purta sfântă Evanghelie legată în argint, umblând înaintea vlădicăi. După soborul cuvioşilor monahi, urmau boieri ai ţinutului şi slujitori domneşti.

Clopotele porniră cu mai mare zvon când, în aceleaşi poieni, cu molizi şi cireşi, înfloriţi, se arătă alaiul cel mare. Cei de pe ziduri şi din turn cunoscură, în acea depărtare, numai calul alb al măriei sale şi numai fulgerarea gugiumanului său împodobit cu pietre de olmaz.

 

CAPITOLUL II

AICI SE ARATĂ UN VOIEVOD MARE ŞI UN JDER MITITEL

 

Cuviosul ieromonah Nicodim, fost în lumea profană fecior al comisului Manole Păr-Negru de la Timiş, era o fiinţă care-şi căuta înţelepciunea întru mâhnire şi cărţile sfinte. Voia să uite, deşi nu putea, că lumea-i spusese cândva «al doilea Jder». Avea şi el într-adevăr pe obraz, sub coada pleoapei stângi, acel semn oval, cât ai pune degetul cel mare, împodobit cu păr de coloarea jivinei a cărei poreclă o purta comisul şi, după el, toţi feciorii doamnei sale în număr de cinci.

Întăi fuseseră patru feciori, dar, de vreo şapte ani, se adăogise şi al cincilea. La început, când sosise la Timiş, între comisul Manole şi starostele Nichifor Căliman, acel băieţandru subţiratic, străin şi orfan, nimeni nu bănuia că el ar fi fiind mezinul celor patru. Numai după trei ani, jupâneasa Ilisafta comisoaia, care era ageră muiere, începu a se uita cu mare luare-aminte la acel fecioraş şăgalnic, până ce descoperi că, în coada ochiului lui stâng, îi naşte pata de Jder. Întăi a fost o întunecare a pieliţii, după aceea s-a zămislit perişor în semnul ştiut domniei sale, întocmai ca la feciorii săi, cât ai pune degetul cel mare. Atuncea s-a spăimântat foarte jupâneasa Ilisafta, numărându-şi pe degete naşterile cunoscute; pe urmă i-a fost mai drag acel prunc săriman, strângând partea cu jder la sânul său. Avea un sân larg dumneaei şi un trup bine împlinit, care fusese frumuseţă în Ţara-de-Sus; şi o privire tare sub sprâncene negre, şi un glas îmbielşugat, care săgeta ades, însă nu cu răutate. Măicuţa acestui prunc, îşi zicea dumneaei, aşa ca să audă şi alţii, a fost mai tânără decât mine şi cu mult mai frumoasă, ca să descalice comisul la poarta ei, când dumnealui era în pribegie în Ţara-de-Jos. Dumnezeu i-a pus semn şi l-a trimes tot la mine, ca să-i ţin loc celei care s-a prăpădit, cine va fi fost şi unde va fi fost, — asta-i o taină pe care nu poate s-o ştie nimeni, poate nici comisul.

Când intrase mezinul la Timiş, tocmai se întâmplă să-l tundă pe Nicoară la Neamţu şi să-l binecuvânteze prea sfinţitul Iosif în tagma monahicească, punându-i nume nou Nicodim. Aşa că şi asta părea o rânduială a înţelepciunii Celui mai presus de noi: că Dumnezeu a primit pe feciorul al doilea al casei comisului, însă a adus îndată pe mezin. Deci fratele său părintele Nicodim îl cunoscuse cel mai puţin pe Ionuţ Păr-Negru. Din pricina asta monahul era bucuros să vadă din când în când pe acest «trimes».

Cum îi intra în chilie lumina acelui obraz tinerel, se bucura ridicându-se de la masa lui de pe târfăloagele cele vechi picurate cu ceară, cuprindea pe copil de după umeri şi-l săruta în creştetul capului, simţind în nări mireasmă de flori de câmp. Îi plăcea după aceea să-l asculte vorbind. Îi da din când în când învăţătură, spunându-i câteva vorbe înţelepte, la care mezinul râdea. N-avea de unde-l prinde şi ce-i face. Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.

Nu era frumos; avea nas cam mare, ca şi tatăl său Jderul cel bătrân. Avea înclinare spre deşertăciune şi strai frumos. «Parcă n-are cui sămăna? întreba comisoaia înălţându-şi ochii la sfintele icoane. Aşchia nu sare departe de trunchi.»

Era fără linişte; îi plăcea toate zburdăciunile. Învăţase cu uşurinţă, de mititel, meşteşugurile vânatului la starostele Căliman; iar acuma era nedespărţit de fratele său cel mare Simion, între caii de la herghelia domnească, îndrăznea să încalece harmăsarii cei mai nărăvaşi.

Vorbeau încă, părintele Nicodim şi Jderul cel mititel, când coborau de sub pădurea din asfinţit, de la chilie, ca să intre la adunarea soborului şi dregătorilor ţinutului, în cetăţuie. Clopotele dădeau slavă