— L-am văzut pe măria sa acu trei ani, îşi aducea aminte Ionuţ. M-a mângâiat pe obraz şi plete. Are la mână un inel cu pecete mare. N-am îndrăznit să mă uit la măria sa, dar acuma am să îndrăznesc.

— Ţi-a fost frică? întrebă monahul, zâmbind.

— Da. Aşa mi-a mai fost mie frică odată când mi s-a făcut inima numai cât o scânteuţă. Dar atuncea eram mititel.

— Când a fost asta?

— Asta, bădiţă Nicoară, a fost...

— Când trecem prin norod, nu-mi spune Nicoară.

— Asta, părinte Nicodim (lasă-mă să-ţi spun încetişor «bădiţă Nicoară»), asta, părinte Nicodim, mi s-a întâmplat mie când aveam numai cinci ani şi mergeam cu moş Căliman starostele, ca să prindem iepuri. Are moş Căliman starostele un meşteşug de zvârle o scurtătură de băţ de corn încârligată la capăt, încât păleşte iepurele de la douăzeci de paşi. Cum i-l scoală cânii, cum l-a şi lovit. Prinde iepurele şi cu ogari; dar mie îmi place mai mult când azvârle scurtătura de corn. Pe urmă se suia calare, mă lua pe botul şelei dinainte, şi ne înturnam acasă. Mătuşa Varvara ieşea în prag. Acuma într-un rând, după ce ajungem noi acasă, mătuşa Varvara n-are pe cine trimete la moară ca să deie de veste morarului, s-aducă făină pentru colaci. «Moara-i aproape; se vede din prag; du-te tu, Ionuţ, şi dă poruncă morarului.» Eu mă duc pe cărare; ajung la moară şi iese în prag morarul cu părul buhos şi nu mă sfiesc de el; îi spun ce aveam de spus; după aceea încep să cotilesc încolo şi încoace, până ce ajung în dosul morii şi acolo, în dosul morii, văd că întoarce capul şi se uită la mine un iepure de o sută de ani. Atuncea m-am spăriat şi am ţipat. Am fugit acasă şi am spus mătuşii Varvara întâmplarea.

— Care iepure de o sută de ani?

— Era măgăruşul morarului, zâmbi, fecioraşul. Am să-ţi mai spun eu, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, şi altele câte mi s-au întâmplat mie de când sunt eu pe lume. Acuma vine Vodă şi n-avem vreme.

— Ascultă, Ionuţ, de ce ai cotit pe cărarea asta şi n-ai dat de-a dreptul printre oameni?

— Am apucat pe altă cărare? Nici n-am băgat de seamă.

— Ascultă, băietule, nu-ţi spurca limba cu neadevăruri.

— Care neadevăruri, bădiţă Nicoară?

— De ce-ai ocolit pe staroste?

— Care staroste, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim?

— Nu te alinta aşa ca o muieruşcă. Nu ştii care staroste?

— Ba ştiu, bădiţă.

— Atuncea de ce-l ocoleşti în chip viclean? Ţi-i ruşine de el pentru că-i un om dintr-o stare de jos şi tu acuma eşti fecioraş de boier?

— Nu-i asta, părinte Nicodim. Dar are un nărav, când mă vede. Odată începe: «He-he! ce mai faci, mânzule?» Acuma mi-i ruşine să-mi zică mânz — într-o adunare ca asta şi mai ales între femei.

Călugărul îşi întoarse în dreapta obrazul cu barbă bălaie, ca să-şi ascundă zâmbetul. Mezinul se tângui:

— Ştiu, părinte Nicodim, că am păcate şi sunt nevrednic de fraţii mei. Părintele nostru comisul în fiecare zi se fuduleşte cu domniile voastre. Numai se ridică şi-şi desface pieptul: Am eu nişte feciori! zice. Vorbeşte de dumneavoastră. La mine se uită aşa ca la o gâză.

— N-are încredere în tine. Eşti încă prunc.

— Cu toate acestea muţa se sparie c-am să-mi iau zborul de subt aripa ei.

— Care muţă?

— Aşa-i: cuvioşia ta nu mai ai tată şi mamă; eşti desfăcut de ale lumii. Muţa e dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia. Când mă întorceam de la ceair şi o căutam din odaie în odaie şi o găseam la urmă în cuhne, scoţând pânea din cuptor, dumneaei avea obiceiul să-mi deie o pupăză eu ochi de cernuşcă. Uneori, când o găseam cu aluatul în covată, mă împingea afară cu cociorva. Acuma se ploconeşte în faţa mea şi se minunează că-mi creşte mustaţa; de unde eu înţeleg că nu mai sunt prunc. Bag de samă că ţigăncuşele fug de mine.

— Ai băgat de samă asta?

— Da. Am spus şi comisului. El râde. Zice că mă fudulesc. A pus pe acele ţigăncuşe, care slujesc la iatacul mutei, să-mi coase o năframă. «Ca să-ţi ştergi cu ea caşul de la plisc», zice dumnealui. Aşa că vezi, cuvioşia ta, câte năcazuri am eu. Cum să mă opresc ca să-mi spuie starostele Căliman: «He-he! ce mai faci, mânzule?»

Fecioraşul oftă; apoi se lumină la faţă numaidecât.

Oştenii se rânduiau zid la dreapta şi la stânga; cinstita adunare a locului, cu prea sfinţitul în frunte, trecea la apa Nemţişorului. Se alătură şi el, cu monahul, între dregători. Omenirea adunată îşi încremenise talazurile sub soarele puternic al ceasului al treilea al dimineţii.

Sunară trâmbiţi.

În prund, în dreptul sfintei mănăstiri, era un loc unde apa Nemţişorului fugea pe dedesubt. La acea trecătoare prea sfinţitul Iosif se opri, ca să primească alaiul măriei sale.

Călăreţii îşi struniră caii, scânteind din coifuri şi platoşe. Măria sa privi o clipă împrejurimile. Copiii de casă grăbiră să coboare, ca să-i apuce frâiele şi scările. Când descăleca Domnul, într-o singură mişcare călăreţii puseră piciorul la pământ. Alexandrei-Voievod, feciorul bălan al Domniei, sări de-a dreptul din şa. Purta, ca şi părintele său, brocart de Veneţia, gugiuman de samur şi marochinuri. Trei boieri dintre cei mari, care însoţeau pe stăpân, adică portarul Sucevii, Bodea, Toma logofătul şi Iuga postelnicul, îşi lăsară caii în mâna slujitorilor şi grăbiră la trecătoarea pârăului.

Cântăreţii soborului începeau, cu glasuri destul de aspre, axion pentru slava măriei sale: «Cade-se să te fericim...»

Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasa. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.

Pe când suna încă axionul, vlădica Iosif înainta, cadelniţând între făcliile diaconilor, apoi, primind sfântă Evanghelie de la cei care i-o purtau, o înfăţişă măriei sale ca să-i sărute icoanele de smalţ, aşezate în chip de cruce.

Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia,