apoi îndemnă printr-un semn mic, din ochi, pe coconul său să săvârşească acelaşi lucru. Poporul şi dregătorii se aplecară adânc în faţa slăvi tei feţe a măriei sale. Prea sfinţitul sărută mâna cu pecetea de aur; Vodă îşi împlini aceeaşi datorie cătră bătrânul stareţ. Îndată medelnicerul sfântului lăcaş păşi înainte, înfăţişând pânea şi sarea. Domnul frânse o viţă a colacului. Abia o atinse de buze şi se puse în mişcare cu pas viu. Prundul începu să sune de paşii cailor. Cum prea sfinţitul Iosif umbla greu în odăjdii, Vodă se opri zâmbind o clipă, şi porni iar mai domol, alături de călugăr.

Vlădica are barbă învierşunată şi trup încalat, se gândea Jderul cel mititel, râzând în soare şi iscodind cu ochii toate. Ar vrea să grăiască, dar gâfâie şi nu poate. Întoarce ochi deznădăjduiţi cătră măria sa. L-ar ruga să păşească şi mai încet. A băgat de samă şi Alexandrei-Vodă asta şi, ca un dezmierdat ce este, îşi îngăduie să zâmbească, înturnând fruntea şi privind soarele şi împrejurimile. A dat cu ochii de Jder cel mititel, care râde fără de sfială. Şi-au legat o clipă privirile. Ionuţ înţelege că Săndrel îşi aminteşte de el. «Îi pare bine, îşi urmează el gândurile. Suntem de o vârstă. Am să-i arăt eu meşteşugurile mele vânătoreşti.»

Cu mişcare domoală, alaiul domnesc ajunse la porţile sfintei cetăţui. Acolo Vodă se opri, c-o uşoară mişcare de nerăbdare, pipăindu-şi locul sabiei la coapsa stângă şi jungherul cu mănunchi de fildeş din dreapta cingătoarei. Spătarul al treilea Chiriac Sturza, care purta spata măriei sale, înainta grabnic, înfăţişându-i-o. Era o spată dreaptă, cu strajă înflorită cu rubinuri, în chip de cruce.

— Prea sfinţite, grăi Domnul apropiindu-se de vlădica Iosif; intră prea sfinţia ta cu clerul în biserică, până ce eu mă voi arăta norodului. Vin şi eu îndată după asta, pentru cele de cuviinţă.

Fără a aştepta răspuns, măria sa făcu semn cătră paicii care purtau de dârlogi caii. Înălţându-se în şa, Domnul primi spata în mâna dreaptă, ridicând-o o clipă asupra poporului îngenunchiat şi tăcut. Şiragurile dintăi păreau a nu cuteza să ridice frunţile cătră strălucitul chip al Domniei. După năravurile viclene ale moldovenilor, însă, toţi se sileau să-l vadă pe furiş, strâmbându-şi grumazurile.

Domnul îndemnă din zăbală calul alb, purtându-l câţiva paşi. Privi mulţimea îmbulzită şi supusă, în medean, până cătră bolniţă şi la intrările tuturor hudiţilor. Erau mai mult de douăzeci de mii. Clopotele conteniră; vibrările mai plutiră un timp peste tăcere.

— Să se ridice norodul, porunci măria sa, ca să privească pe Domnul său şi pe fiul nostru Alexandru-Vodă.

Oştenii descălecaţi, care stăpâneau îmbulzelile, repetară porunca; un murmur scurt se împrăştie în mişcări neregulate de vârtej; poporul se sui în sus c-o mişcare de val. Bărbaţii îşi scuturară îndărăt pletele, femeile îşi potriviră ştergarele. Câteva neveste ţipară de sfială, văzând pe Vodă în asemenea înălţime şi săgetări de lumină.

— Noroadelor şi creştinilor, zise iarăşi stăpânitorul, înălţând din nou până lângă tâmpla sa dreaptă straja cu rubine a spatei; cunoaşteţi semnul Domniei mele carele se arată pentru legea lui Hristos Dumnezeu şi pentru rânduială acestui pământ al Domniei mele. Poftesc tuturor bine şi bielşug; să ştie şi cei de jos că judeţul nostru nu se va clăti niciodinioară din cumpăna dreaptă poruncită nouă de Cel care stă deasupra vieţii şi a morţii.

Îmbulzelile apropiate ascultau cu uimire şi înfricoşare aceste vorbe, trecându-le îndărăt în pâraie de murmure. Trei ţipete înfricoşate izbucniră dintr-o dată; în acel loc, mulţimea se zvârcoli grăbit. Erau ţipete de femeie. Se dădu îndată lămurire măriei sale că, de mare sfială, în acea clipă o muiere a slobozit din măruntaiele ei un prunc.

Vodă zâmbi.

— De unde e acea muiere?

Oamenii se feriră, lăsând pârtie până acolo. Babe cu conci înalt şi cu ştergare o ocroteau; una din ele ridică în soare pruncul înfăşurat în broboadele maicei lui. Alexandru-Vodă râse, auzindu-i orăcăitul. Ştefan-Vodă privi pe coconul său cu asprime, însă numai o clipă, căci se întoarse iarăşi zâmbind, spre norod, aşteptând răspuns.

— E de la Drăguşeni, măria ta, dădu lămurire un bătrân nalt şi ciolănos, făcându-şi loc cu coatele.

Vodă, aplecându-şi ochii spre el, îl cunoscu numaidecât.

— Îţi mulţămesc de răspuns, staroste Căliman. Văd că ai venit să-ţi cunoşti dreptatea.

— Am venit la porunca stăpânului nostru, se fuduli cu multă umilinţă Nechifor Căliman, băgând de samă la uimirea celor din juru-i.

— Ai făcut bine, staroste. Mai dă-mi o lămurire. După ţipet nu pot cunoaşte dacă e prunc ori fată.

— E flăcău, măria ta.

— Atunci să fie finul nostru şi numele lui să fie înălţare, după sfânta zi de azi. Să mi-l înfăţişezi, staroste, la patruzeci de zile, cu tot cu mama lui şi cu omul ei. Şi pe acest prunc cu numele înălţare ţi-l hărăzesc învăţăcel, să-l faci vânător domnesc.

— Am ascultat porunca, măria ta, şi am s-o plinesc întocmai. Iar până atunci, Doamne al nostru, să ne dai voie să cinstim cumătria, închinând din fedeleşurile pe care le avem cu noi întru slava măriei tale.

— Staroste Căliman, porunci Vodă; întăi îngăduiţi să iasă Domnul vostru din biserică; după aceea aşteptaţi dreptăţile; la urmă aveţi şi învoirea paharelor. Spune-mi dacă te mai poţi purta cu vrednicie în slujba pe care o ai.

— Mulţămesc lui Dumnezeu şi măriei tale, răspunse bătrânul. Ne purtăm bine; de ce să spunem că nu, dacă se chiamă că ne purtăm bine? Văzând că ni se apropie vremea, ne-am învăţat feciorii la treburile domneşti. Şapte avem şi toţi sunt vânători ai măriei tale. Acu patru ani, ca unul carele ştim că n-avem să trăim cât lumea, am pus, măria ta, pe Sava dulgherul să ne facă raclă. Când şi când, ca să ne aducem aminte de suflet, ne întristăm, măria ta, şi ne culcăm în acea raclă. Dar din ceea primăvară, văzând feciorii noştri că suntem tot vârtos şi nu mai murim, au pogorât racla din pod şi acuma dau în ea orz la cai.

Domnul se veseli; iar noroadele cele mai din fund râdeau şi ele fără să ştie de ce.

Astfel măria sa a intrat cu faţa luminată pe sub bolta sfintei cetăţi, coborând la biserică. Fără zăbavă,