între clerici şi făclii, măria sa trecu la icoana făcătoare de minuni a Maicei Domnului, cea zugrăvită de Luca Evanghelistul şi dăruită sfântului lăcaş în vremuri vechi de Paleolog, Împăratul Bizanţului. Prea Curata era împodobită, pentru acea zi de bucurie, cu văluri albe, care luceau, prin fumegarea făcliilor şi umbra naosului, ca flori de primăvară.

După ce cântară stranele cu puternic glas şi se făcură pomenirile, Vodă trecu spre mormântul lui Ştefan-Vodă Muşat, ca să-i aprindă făclie pe lespede. Îl urmau coconul şi boierii, arătând chip întristat. Domnul nu părea întristat în afară; dar înlăuntru îi sunau stihuri amărâte ale cărţii neamului său:

Iar Ştefan-Vodă Muşat a omorât pe Ilieş-Vodă Muşat;

şi Roman-Vodă fiul lui Ilie a omorât pe unchiul său Ştefan-Vodă;

iar Roman-Vodă a pierit înveninat;

şi pe Bogdan-Vodă Muşat l-a omorât fratele său Petru Aron-Vodă;

iar pe Petru Aron-Vodă l-a tăiat Ştefan-Vodă, feciorul lui Bogdan-Vodă...

Vodă a mângâiat creştetul coconului său; când Alexandrel a ridicat ochii, părintele său i-a zâmbit cu dulceaţă, îndată acea lucire de soare s-a întunecat. Măria sa a ieşit cu fruntea încreţită din sfântul lăcaş, poruncind dumnealui marelui logofăt Toma să lege cu sfoară verde pergamentul lui Căliman starostele şi să-i aşeze în ceară roşie pecetea cea mică. Însuşi Căliman să vie să-şi primească dreptatea după care de atâţia ani suspină, iar vornicii să puie iar la locul lor pietrele de hotar, cum au fost din vechi; iar dumnealui Ciopei pârcălab să plătească unei sfinte biserici dajdie, pentru sila ce a săvârşit, obijduind pe un slujitor vrednic al Domniei.

Îndată după asta, fiind soarele înălţat pe cer înaintea amiezii, în al cincilea ceas, cuhniile mănăstirii au prins a slobozi bucatele pentru sărăcime.

La stăreţie s-au întins mese pentru măria sa şi pentru boieri.

Atunci abia, călăuzit de părintele Nicodim, Jderul cel mititel s-a putut apropia, cu destulă sfială, de Domn.

— Acesta e mezinul comisului nostru Manole? a zâmbit Vodă.

— Da. Alexandrel-Vodă îl cunoaşte de anul trecut, de la isprăvile lui de vânătoare.

— Am aflat. Te chiamă Ionuţ, te-am mai văzut.

— Ionuţ Păr-Negru, măria ta — zis şi Jder cel mititel.

— M-aş mira de asemenea poreclă, dacă nu ţi-aş cunoaşte-o pe obraz, a zâmbit Domnul. Deci ai învăţat meşteşug de la Căliman?

— Am învăţat, luminate stăpâne.

— Are câni şi şoimi, dădu lămurire coconul Alexandrei.

Domnul păru a se mira nespus. Bătu pe Ionuţ pe umăr.

— Ai câni?

— Am, luminate stăpâne, o haită Doica şi un câne Bora. Şi am numai un erete, pe care l-am învăţat la prepeliţi.

Alexandrel dădu iar lămurire.

— Trebuie răbdare multă. Opt luni i-au trebuit ca să înveţe eretele.

— Cum ai făcut, Jder? se miră măria sa.

Flăcăuaşul se roşi de plăcere până în albul ochilor.

— Mărite stăpâne, întăi l-am ţinut flămând.

— Pe cine?

— Pe erete, mărite stăpâne. Îl cheamă Săgeată. Întăi l-am ţinut pe Săgeată flămând două zile, după aceea am început a-i da bucăţele de carne. Eu am învăţătura asta de la moş Căliman şi de la dânsul am şi mănuşa de sârmă în care vâr pumnul drept. Eu îs stângaci, măria ta, şi trebuie să pun mănuşa în dreapta. Pe acea mănuşă de sârmă pun bucăţica de carne şi el vine şi o ia de pe mănuşă. Aşa îl ţin flămând şi-l învăţ încet-încet să vie pe pumn la mine. Îl fluier şi vine. Strig: Vină, Săgeată! Şi el vine. După ce l-am învăţat asta, îl deprind să cunoască prepeliţa. Eretelui îi place capul de prepeliţă. Ţipă când îl ciuguleşte, aşa de tare-i place. Pe urmă ies la câmp. Îi leg şoimului pe cap deasupra pliscului, în cureluşe, un zurgălău mititel de argint. Doica stârneşte paserea; eu dau drumul eretelui de pe pumn; el se duce săgeată ş-o prinde; eu îs îndată lângă el; îi aud zurgălăul în iarbă, ori în mirişte; îl caut, îi iau vânatul, îi dau capul prepeliţii; îl pun la loc pe mănuşa. Aşa că am adus pentru masa măriei tale prepeliţi de la noi de la Timiş; şi comisul Manole Păr-Negru mi-a poruncit să sărut mâna măriei tale şi din partea sa şi să spun că toate-s bune şi măria sa e dorit acolo.

Vodă zâmbi privind lung pe flăcăuaş.

— Ce slujbă faci domnia ta la Timiş?

— Măria ta, n-am slujbă anumită, fărădecât dau ajutor lui bădiţa Simion. Sunt iepe care fată. Sunt  harmăsari care au nărav. Noi suntem doftori.

— Te pricepi şi-ntr-acest meşteşug?

— Mă pricep, măria ta. Bădiţa Simion încalică un nărăvaş; eu încalic altul. El sare ca o lăcustă încolo; eu încoace.

— Mi se pare, măria ta Alexandrel fiul meu, că vrei să-mi ceri slujitor şi prietin pentru tine pe acest Jder, se întoarse Vodă cătră coconul său. Dacă pofteşti asta, dă-i mâna lui Ionuţ Păr-Negru şi staţi alături la această masă. Prea sfinţite părinte Iosif, binecuvântează pânea şi carnea, cu care nu suntem destul de vrednici a ne îndestula, dacă Dumnezeu ar măsura pofta noastră după faptele ce săvârşim.

Vlădica Iosif blagoslovi mâncările. Medelnicerii înfăţişară măriei sale vasele de argint. Din vasul ales slujitorul luă gustare cu lingura lui. De asemeni veni cuparul, vărsând vin în cupă şi luând întăi credinţa.

Cântăreţii clerici îşi dreseră glasurile tuşind în chip felurit şi împunseră în bagdadie şi în fereşti melodia psalmului 103, care plăcea îndeosebi măriei sale:

 

Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul! Doamne Dumnezeul meu, mare şi minunat eşti Tu,

cu slavă şi strălucire împodobit.

Ochii Voievodului se muiară ca de o bură. Rămase o vreme dus pe gânduri, pe când mesenii îşi întrebuinţau cu hărnicie fălcile şi dinţii. Slujitorii aduceau, dregeau, ştergeau cu şervete mânile întinse peste umăr. Vorbirile între meseni urmau în şoaptă. La uşi şi în cerdac stăteau ca stane de piatră oştenii cu platoşe făcând straja cuvenită.

Se auzea de-afară murmurul mulţimii de dincolo de ziduri, sub soarele amiezii.

— Părinte Iosife, porunci Vodă, chiamă în stânga mea pe cuviosul Nicodim. Îmi place s-aud şi pe acest fecior al lui Jder.

— A fost feciorul lui Jder, înălţate Doamne. Acuma trăieşte întru mare smerenie, despărţit de toate cele lumeşti.

— Bine. Îmi place acest călugăr. A fost şi la Sfântul Munte?

— A fost,