— Şi-a mai sporit învăţăturile lui tainice?

— Măria ta, grăi cu glas coborât prea sfinţitul Iosif, Nicodim a aflat învăţătură nouă despre vedenia sfântului Ion Teologul. Mai ales măria ta trebuie să cunoşti ce spune cuvioşia sa.

— Poate să desfacă înţelesuri din Apocalips? Asta îmi place. De aceea te poftesc să-l chemi lângă mine.

La poruncă, ieromonahul Nicodim veni să se aşeze pe un scăunaş în stânga lui Vodă, cu înfăţişare cuviincioasă de umilinţă.

— Cuvioase Nicodime, zise Voievodul, împingând înaintea sa talgerele de argint; astăzi cuget mai mult la cele despre care am mai vorbit noi altădată: cele sufleteşti sunt de obicei pline de mâhnire. Dacă aceşti cinstiţi boieri şi aceşti binecredincioşi monahi vor tăcea, poftesc să aud acel glas care a grăit în vedenia Teologului la cap. 19.

Se făcu tăcere la acea masă puţin veselă, cum se întâmpla în anume zile să fie masa şi petrecerea măriei sale. Obrazul părintelui Nicodim păru mai prelung, pălit ca de o aducere-aminte. Jder cel mititel se înfricoşa privindu-l. Buzele cuviosului Nicodim se mişcară fără murmur; apoi din ele izvorî o tânguire, întăi împiedicat şi răguşit, apoi mai îmblânzit.

«După aceea am auzit în văzduh glas puternic, rostea el cu ochii pe jumătate închişi versetele Apocalipsului, după aceea am auzit în văzduh glas puternic de gloată multă care zicea: Aliluia! a Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, slava, cinstea şi puterea.

Am văzut cerul deschis şi iată, s-a arătat cal alb. Cel calare are nume Credinciosul şi Adevărat. El judecă şi se luptă cu dreptate.

Ochii lui ca para focului. Fruntea, împodobită cu cununi împărăteşti. Avea scris nume, pe care nimeni nu-l poate ceti şi-l ştie numai el singur.

Era îmbrăcat cu haină stropită cu sânge.

Ostile din cer îl urmau.

Din gura lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea.»

Prea luminate Doamne, urmă cu glas schimbat cuviosul Nicodim, acel luptător pe cal alb e cuvântul legii nouă a lui Hristos. Vine vremea ca luptătorul să cheme pe domnii pământului întru prigonirea fiarei care s-a ridicat asupra seminţiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică păcatele de frunte; şi zece coarne, adică înfruntarea celor zece porunci. E scris că luptătorul pe cal alb s-o întâmpine şi s-o lovească, vărsându-i spurcăciunea sângelui.

Măria sa oftă. Păru mai luminat la obraz şi ceru paharnicului să-i umple cupa. Alexandrel-Vodă lovi cu cotul pe tovarăşul său. Amândoi fecioraşii găsiră minut prielnic ca să iasă în lumina de afară.

CAPITOLUL III

SE VEDE CUM SE LEAGĂ O FRĂŢIE DE CRUCE ŞI SE ARATĂ MAI ALES DESPRE CE VORBESC TINERII DIN TOATE TIMPURILE

Erau amândoi în primăvara vieţii lor şi în primăvara tot aşa de trecătoare a acelui an 1469. Din cerdacul de sus al stăreţiei văzură munţii limpezi sub puterea amiezii şi valea Nemţişorului învăluită de abur strălucit   spre Branişte. Curtea dintre ziduri era plină de forfotă de călugări; numai panţirii stăteau neclintiţi la locurile lor de strajă. Când coconul domnesc coborî treptele, cel din capul scării tresări desfăcându-şi picioarele şi bătând cu suliţa în pământ. Alexandrel îi zâmbi; el rămase ca de stâncă, mustăcios şi posomorit.

— Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la uşa măriei sale, lămuri Alexăndrel-Vodă. Mai sunt patru ca dânsul. I-a adus măria sa cu sine din Ţara Muntenească. Când eram prunc, m-au purtat în braţe.

— Atanasie, se răsuci el spre panţir, astăzi n-ai mâncat, nici n-ai băut.

— Este vreme, răspunse sever oşteanul.

— Simţeşti mirozna de la cuhnii?

Oşteanul nu răspunse. Coconul se duse râzând, cu soţul său. Doi tovarăşi ai lui Atanasie, dosiţi în laturea şi-n umbra scării, scoaseră capete împodobite cu coif şi schimbară vorbe mormăite cu soţul lor, apoi se mişcară în urma fecioraşilor, priveghindu-i de departe.

În medeanul din afara zidurilor, lumea se împuţinase. Sătenii se retrăseseră la căruţele lor, în capetele hudiţilor şi-n ogrăzile chiliilor. Grupe de câte trei lefegii stăpâneau toate intrările. În afară de această strânsoare ostăşească, era o mişcare vie şi venea de pretutindeni zvon de veselie, fiind toată lumea aşezată la îndeletnicirea cu bucatele şi paharele.

După ce ocoliră zidul, se opriră lângă bisericuţa Sfântului Ion, privind valea. Dedesubtul lor era gropniţa unde stăteau înşirate ţestele lucii ale monahilor adormiţi. Deasupra, pe pajişte, înfloreau clopoţei albaştri.

— Măria sa mă ţine totdeauna astfel lângă sine, la adunări şi mese, începu a da lămurire Alexăndrel-Vodă. Măria sa zice că aşa trebuie, — şi eu mă nevoiesc să stau; dar când nu mai pot, cer voie alăturându-mă de măria sa şi rezemându-mi tâmpla de umărul măriei sale. Atunci măria sa mă mângâie pe obraz; deci eu înţeleg că mă pot duce. Când nu mă mângâie, oftez şi rămân la locul meu. Domnia ta, Ionuţ, n-ai asemenea necazuri.

— Am şi eu ale mele, răspunse Jderul cel mititel. Dar toate trec, cum spune tătuţa.

— Ce necazuri poţi avea domnia ta, Ionuţ?

— Ehe! Câte n-am eu! Când fată iepele şi răcneşte bădiţa Simion la mine... El nu strigă la slujitori; strigă la mine. Zice că vrea să facă din mine vraci şi nălbar. Căci măria sa are nevoie de cai buni pentru oaste; şi, dacă n-oi fi eu vraci bun şi nălbar, apoi rămân ostile măriei sale fără cai; leapădă iepele şi pier mânzii.

Obrazul coconului domnesc se lumină de râs. Un râs palid, cu dinţi mărunţi. Era în figura cu mustăcioară bălaie ceva neliniştit şi nesigur.

— Şi domnia ta ce faci? Fugi?

— Negreşit. Dar dacă mă buciumă, mă întorc. Când  eram mititel, nu m-am dus când m-a strigat şi mi-a dat o bătaie ca aceea. Ştii ce pumn are bădiţa Simion? Măria ta nu cunoşti asemenea năcaz.

— Nu. Dar eu n-am erete al meu, cu care să umblu singur pe câmp.

— Ştiu; şi nici nu te scalzi la iazul morii. Nici nu stai la pândă, când ţin sobor şi fac clacă ţigăncuşele comisoaiei Ilisafta Jderoaia. Măria ta însă eşti voievod şi ai să ne stăpâneşti pe toţi, cu toate ale noastre. Eu zic că-i mai bine să fii vodă.

— Mi-ai mai spus asta, şi te mulţumeşti să fii Ionuţ Păr-Negru.

— Întocmai, măria ta.

— Aş fi şi eu mulţămit să fiu Săndrel;