dar măria sa mă înfricoşează cu datoriile pe care, după cât spune măria sa, le au domnii. Căci fiind puterea lor dată de la Dumnezeu, ei trebuie s-o folosească pentru obşte. Şi bucuriile şi dezmierdările voievozilor, zice măria sa, trebuiesc să fie puţine şi ascunse. Având toate sub dreapta lor, nu le au pentru sine. Robului şi sărmanului le sunt îngăduite greşalele şi păcatele; dar stăpânitorii au altă rânduială, căci au datorii mai mari în faţa lui Dumnezeu. Aşa că eu trebuie să învăţ la dascăli, greceşte şi sârbeşte, şi să aflu ce spune Stagiritul şi ce a glăsuit fericitul Orighen.

— Aşa-i rânduială măriei tale.

— Crezi că eu nu ştiu? Mai adaogă şi altele: că mătuşă-mea Chiajna mă poartă la toate mormintele, ca să mă rog pentru răposaţii noştri, care au pierit toţi de năprasnică moarte. Iar fraţii mei mai mici plâng pentru maica lor Doamna Evdochia. Înlăuntru, văd adunări în spătărie şi aud pe măria sa mustrând: afară văd oşteni pe ziduri. Aud de judecăţi de ocine, de osândiri de lotri, de războaie. Cunosc că asta-i rânduială unui voievod şi mă silesc să fiu ce se cuvine; însă doresc să-ţi spun o taină.

— Spune, măria ta. Ascult.

— Nu aşa, Ionuţ. Vreau întâi să înţelegi că eu te-am ales pe domnia ta pentru asta, ca pe un prietin.

— Înţeleg, măria ta; mă bucur şi-ţi mulţămesc.

— Domnia ta, Ionuţ, mi-ai plăcut de anul trecut, când te-am văzut întăia oară. Am văzut că eşti vrednic şi ştii atâtea lucruri. Şi ai în domnia ta o bărbăţie şi o credinţă.

— Mă aflu nevrednic, măria ta, de atâtea laude.

— Nu râde, Ionuţ. Am a-ţi încredinţa o taină. Iar mai înainte de asta, trebuie să alcătuim o frăţie, ca să am încredinţare că nu va şti pe lumea asta nimeni altul decât tine ceea ce am să-ţi spun.

— E o taină aşa de cumplită, măria ta?

— E o taină mare.

— Înţeleg, măria ta, că e o taină de dragoste. Iată, măria ta, că eşti cu mult mai fericit decât mine.

— De ce?

— Apoi, măria ta, eu nu am asemenea taină.

— Văd că eşti ager, prietene, mustră Voievodul pe soţul său; însă, chiar de voi fi având asemenea dragoste fericit nu sunt. Aşa că mai bine ar fi fost să n-o am.

— Măria ta, ştiu că nu crezi ce spui.

— Ai dreptate. Mai bine ar fi fost să nu fie altele, întăi şi întăi să nu fie dascăli. Tu nu-i cunoşti.

— Să mă ferească Dumnezeu. Ce-mi trebuie mie asemenea pacoste? De ce râzi, măria ta?

— Râd pentru că, dacă vii la curte, la Suceava, precum a orânduit măria sa, are să trebuiască să înveţi şi tu bucoavnă sârbească şi să-ţi vâri în cap stihuri de Omer.

Ionuţ rămase dintr-o dată gânditor, încruntându-şi sprâncenele.

— Poate ai să cutezi să n-asculţi de porunca măriei sale?

— Ba nu; de venit vin, căci am dragoste pentru măria ta şi văd că vrei să-mi spui o taină. Dar ce am eu cu învăţăturile dascălilor? Eu trebuie să mă fac nălbar, după rânduiala  lui  bădiţa  Simion.  Părintele  Nicodim,  care cunoaşte adânc din cărţi, zice că să învăţ şi eu buchile, însă Tuţa nu vrea.

— Cine-i Tuţa?

— Tuţa e dumnealui comisul Manole Jder. Tuţa spune că cei care învaţă prea mult nebunesc de cap. Iar dacă nu ştie dumnealui carte, de ce să ştiu eu? Ştie părintele Nicodim pentru noi toţi. Dacă am învăţat noi celelalte lucruri, care-s mai de folos — de atâta ne putem lipsi. La urma urmei m-ar fi învăţat şi pe mine oleacă, dar părintele Dragomir de la noi nu cunoaşte slovă. Am aflat acuma la urmă de dascăl că-i zodier şi cărturar, dar şi dascălul Pamfil spune că boierul şi oşteanul n-au a-şi bate capul cu fleacuri. Ştiu călugării să cetească şi diecii să scrie. E destul. De ce râzi iar, măria ta?

— Vra să zică, fratele dumitale, părintele Nicodim, e nebun pentru dumneavoastră toţi?

— Aşa spune şi Tuţa, — adicătelea dumnealui comisul Manole Jder. Însă părintele Nicodim ne ameninţă că nebuni suntem noi. Ce-s războaiele? ce-s averile? ce-s boieriile? Deşertăciuni sunt, căci omu-i umbră care trece. Se cade să trăim întru duh. Când îl aude grăind aşa şi mustrându-ne, comisul câteodată se mânie, dar după aceea îi trece şi se roagă de părintele Nicodim să-l ierte. Acuma binevoieşte, măria ta, a-mi spune taina cea de dragoste. De asemenea învăţătură sunt prea bucuros, orice ar spune fratele meu ieromonahul.

— Şi asta spune el că-i deşertăciune?

— Şi asta; însă nu-l pot crede. Doresc să am ce încă n-am avut.

— Domnia ta n-ai cunoscut asta, Ionuţ?

— Nu. Eu îmi petrec viaţa în herghelia de la Timiş. Umblu la vânat. Prind păstrăvi. Am învăţat a trage cu arcul. Am şi ştiinţă s-aprind uşor focul, oricând şi oriunde, pe ploaie, ori ninsoare. De ceea ce spui, măria ta, n-am avut parte.

— Atunci să te scoatem din sălbătăcie şi să umbli cu mine, să cunoşti lumea.

— Da. Văd că asta-i porunca lui Vodă. Având şi busuiocul descântat pe care mi l-a pus muţa în mintean şi la cuşmă, poate s-ajung şi eu la o bucurie.

— Ai s-o cunoşti, Ionuţ, acea bucurie, când ţi s-a zbate inima în piept. Ascultă ce-am să-ţi spun. Dar mai înainte de toate, să îndeplinim frăţia de cruce.

— Da.

Cu acest răspuns scurt şi bucuros, Jderul cel mititel îşi trase de la cingătoare jungherul cu plasele de corn de cerb şi-i cercă ascuţişul. Înainte de a-şi sufleca mânica de la încheietura mânii drepte, se opri ascultând cu luare-aminte, apoi îşi întoarse ochii înspre un unghi de zid al bisericuţei. Acolo se opriseră cei doi panţiri. Cineva cerea trecere cu glas ascuţit şi tânguitor. Sfatul celor doi fecioraşi fu tulburat de o arătare firavă şi strâmbă, care se desprinsese de la zid, înaintând spre ei. Era un călugăr ascetic, cu trupul mai ridicat la grumazul şi umărul stâng. Fiind strâmb cumpănit, partea lui cu umărul săltat avea piciorul mai scurt, ceea ce-l făcea să şchiopăteze în aceeaşi parte.

— Lăsaţi-mă să mă înfăţişez la măria sa Alexăndrel-Vodă, se tânguia el, bătând cu