palma dreaptă îndărăt, ca să depărteze de la sine pe oşteni. Eu vreau să-l cunosc pe măria sa şi să mă închin măriei sale. L-am visat astă noapte în vis şi poate să-i fiu de folos. Binecuvântat fii, măria ta Alexandru-Vodă, urmă el şi se opri gâfâind în faţa fecioraşilor. Văd cu măria ta pe puiul lui Jder. Asta nu-i tocmai bună tovărăşie.

— Cine eşti cuvioşia ta, părinte, şi ce pofteşti? îl întrebă Alexandrei, încreţindu-şi figura cu nemulţămire.

— Nu te supăra, măria ta; eu sunt Stratonic, ticălos monah de la această sfântă mănăstire. Eu slujesc la bolniţă, unde avem priceput vraci de nebuni pe părintele Ifrim.

— Să fii sănătos, părinte Stratonic. De ce nu-ţi place tovărăşia întru care mă aflu?

— De ce nu-mi place? întrebă călugărul cel firav. Am spus eu că nu-mi place?

— Ai spus. Şi ai mai spus că ai ceva cu mine.

— Bine; dacă am spus, trebuie să fie ceva. Am cu măria ta atâta. Că fiind ucenic al părintelui arhimandrit Ifrim vraciul, umblu în această sfântă zi căutând două ierburi: omag şi fumul pământului. Am dintru amândouă în traista mea. Mai am în sân o stecluţă, în care am fiertură limpezită din rădăcină de omag. Bună este pentru patima de piept a măriei tale, ca să nu mai tuşeşti. A fost binecuvântată şi ţinută nouăzeci şi nouă de zile la icoana făcătoare de minuni. Am cerut intrare la luminata faţă a stăpânului şi măria sa mi-a dat învoire să te caut şi să-ţi pun în mână acest sfinţit dar. Iar cu puiul de Jder este alta.

— Mulţămesc pentru doftorie, cuvioase părinte Stratonic. Mai rămâne să-mi arăţi de ce nu mi-i bună tovărăşia.

— Poate-i bună, măria ta, şi eu mă înşel, ca cel mai nevrednic şi mai umilit care mă aflu, în acest sfânt lăcaş. Iată cum e pricina. Sfinţitul arhimandrit al nostru de la bolniţă părintele Ifrim cunoaşte nu numai buruieni pentru bolnavii de rând, ci şi un meşteşug de tămăduit nebunii, învăţat de la un vraci leah, când cuvioşia sa era la învăţătură la Varşava. Îndată ce i se aduce un smintit, cuvioşia sa cercetează şi vede ce şi cum. După cât se află de nebun, îi rânduieşte pedeapsă. Avem noi acolo la bolniţă feluri de feluri de poloboace cu apă. Pe un mai puţintel smintit îl vâră până la brâu într-un asemenea vas. Pe altul mai rău, îl vâră până la piept. Pe cei nebuni de tot până la gât. Îi cetluieşte şi-i ţine aşa. Când unul începe a se tămădui, îl trece dintr-o stare în alta. Aşa am fost eu, măria ta. Întăi am stat până la gât; pe urmă până la genunchi; pe urmă m-am cuminţit şi acuma — har Domnului Dumnezeu — umblu slobod şi sunt de ajutorinţă altora. S-a zvonit până la noi la sfântă mănăstire Neamţu că acest flăcăuaş al comisului Jder trage cu arcul, cât nu se află oştean să-l întreacă.

— Acesta-i lucru de laudă, părinte Stratonic.

— Nici eu nu spun altfel, măria ta. Şi am mai auzit, măria ta, că are doi câni învăţaţi la vânătoare şi erete cu clonţ negru.

— Este întru asta ceva rău şi de ruşine?

— Nu, măria ta. Am auzit că umblă la vânătoare cu mare aprindere, cât nu-i trebuie nici o mâncare, de dimineaţă şi până seara. Când se întoarce la coliba de la herghelie flămând şi trudit, frate-său îl mustră şi-l bate. Adevărat este?

— Adevărat, mărturisi cu uimire Ionuţ.

— Ei, dacă-i adevărat, atuncea să-mi spui câte parale ai plătit cânii?

— I-am plătit câte un galbăn.

— Şi cât te costă eretele?

— Un galbăn.

— Şi câte prepeliţi prinzi?

— După cât se întâmplă.

— Şi ai pedeapsă numaidecât să mănânci asemenea vânat?

— Eu nu mănânc prepeliţi, cuvioase părinte.

— Şi de unde ai avut domnia ta atâtea some de bani ca să plăteşti erete şi câni?

— Mi-a dat comisul.

— Atuncea şi el e în primejdie. Iar pe domnia ta, Jder cel mititel, te sfătuiesc să fii cu mare pază, căci, dacă te află şi te prinde părintele Ifrim, te vâră până la gât în poloboc. Primeşte, măria ta Alexandru-vodă, picăturile de omag. Îţi doresc sănătate multă şi petrecere bună cu acest zănatic.

Fecioraşii rămaseră râzând şi privindu-se cu ochi umezi de plăcere.

Ionuţ îşi şterse pe coapsă pana jungherului şi, punând vârful într-o vână de la încheietura mânii drepte, făcu să iasă o picătură de sânge cât o mărgică. O întinse spre tovarăşul său, care o culese cu vârful limbii.

Luând la rândul său jungherul, Alexandrei stătu în cumpănă. Apoi lăsă pe Jder să-l cresteze şi să-i ia picătura.

— Jură pe frăţia noastră că ai să păstrezi taina, porunci el.

Ionuţ făcu semnul sfintei cruci.

— Jur pe sufletul meu şi pe mormântul mamei mele... aceea care nu mai este şi n-am cunoscut-o.

Rămaseră amândoi cu ochii aţintiţi spre zarea albastră şi spre pădurea de brad de pe culmea Pleşului. Curgea lumina amiezii şi florile îşi istoveau miresmele.

— Ascultă, Ionuţ, zise deodată cu drăgălăşie Alexăndrel-Vodă, cuprinzând mâna soţului său; eu caut câteodată să scap pe dascălii mei şi de închisoare. Trăim, eu, surorile mele şi mătuşa Chiajna, ca într-o închisoare, până ce s-a lumina iarăşi curtea şi va veni Doamnă. Deci eu m-am înţeles cu Grigoraşcu Jora, al treilea postelnic, să mă însoţească în petrecerile mele. Iar măria sa, având încredere în Grigoraşcu Jora, îl lasă să mă ia cu el. M-a dat în sama lui, el mă păzeşte şi mă poartă. M-a dus cu mare taină Grigoraşcu Jora într-un loc care se chiamă Curtea lui Machedon. Acolo are el o prietină, văduvă de boier, căreia îi zice cneaghina Costanda. Am petrecut eu acolo. Pe urmă am poftit să mă ducă în altă parte. Când a fost, în toamna trecută, măria sa la hotarul Pocuţiei, eu am rămas iarăşi în grija lui Jora şi m-am dus într-un loc şi mai depărtat, lângă Dorohoi. Nici nu ne aşezasem bine în popas, când au venit slujitori lăsaţi anume de Grigoraşcu Jora la curte, ca să ne cheme la tabăra lui Vodă. Pe loc am purces, înainte de a ajunge la măria sa, pe Ceremuş,