am bătut, sara, la o curte boierească, cerând găzduire. Am fost primiţi cuviincios. Era o curte cu robi şi avere. Îi zicea Ionăşeni. Stăpânul nu mai era. Cneaghina lui, Tudosia, ne-a primit şi îndată am văzut şi am cunoscut şi pe copila cneaghinei, jupâniţa Nasta. Cneaghina Tudosia a plâns povestindu-ne felurite lucruri despre răposatul dumisale soţ şi ne-a dat să mâncăm zarzăre dintr-un pom crescut din sâmbure adus de la Anatolia de cătră boierul Ionaş. Bune fructe. Erau rumene pe-o parte. Mă uitam la jupâniţa: avea obraji ca acele zarzăre. Râdea la mine, rumenindu-se mai tare şi plăcându-i vorbele mele. Am strâns-o de mână, şi atunci am simţit acea zvâcnire la inimă, despre care ţi-am spus că ai s-o ai şi domnia ta. Când ai să ai acea zvâcnire, ai să intri în bucurie şi întristare, cum am intrat eu. Băgând de samă Grigoraşcu Jora că mi s-au luminat ochii şi pe urmă îndată mi s-au întunecat, a poftit pe jupâneasa Tudosia să meargă să-i arate caii cei mari aduşi din Ţara Leşască, despre care grăia dumneaei. Trebuie numaidecât — zicea el — să vorbească măriei sale Domnul despre asemenea cai cum nu se găsesc în Moldova. Noi avem mai mult cai mărunţi şi iuţi, pe când caii leşilor sunt nalţi şi laţi în spate, ca să poarte pe călăreţii crijaci îmbrăcaţi numai în fier. Aşa i-a vorbit Jora cneaghinei fel şi chip încântând-o, încât am rămas singur cu Nasta. Eram hotărât să-i spun dintr-o dată de ce patimă am fost lovit. I-am apucat mâna şi nu i-am putut spune nimic. Ea a râs; eu am cuprins-o; tocmai atunci a trebuit să-mi desfac braţul, căci jupâneasa Tudosia umblase cu mare grabă şi se întorsese numaidecât, poftind pe Grigoraşcu să binevoiască a-i povesti în casă ce mai are de povestit, ca s-audă şi fata. Prim urmare jupâniţa Nasta asculta cu luare-aminte orice fel de istorisire, părând că nu mai ştie nimic despre mine, dacă mai sunt acolo ori dacă am fost într-adevăr pe-acolo vreodată; şi râdea din vreme în vreme arătându-şi dinţii. Atuncea am început să ard pe rug: când pe-o parte, când pe alta. Mă mişcăm sunându-mi când pintenii, când sabia. Ea nu mă vedea, nici nu m-auzea.

E uşor să înţelegi că n-am putut adormi. M-am zvârcolit în aşternut, până ce Jora, trezindu-se, m-a întrebat ce am. I-am răspuns că n-am nimica. El a prins a râde şi m-a îndemnat să ies puţintel să mă răcoresc. Afară-i văzduh lin de toamnă şi lună.

M-am îmbrăcat în pripă. Am ieşit. Am văzut străjerii noştri stând la porţi. Cânii se liniştiseră, luna bătea într-o fereastră deschisă. M-am apropiat furiş. M-am arătat. Am cunoscut pe jupâniţa Nasta. Ea a ţipat uşor, de sfială mare.

M-am mirat. Am întrebat-o dacă nu m-a auzit şi nu m-a văzut.

Nici nu mă văzuse, nici nu mă auzise.

Am crezut ce-mi spune. I-am cuprins mâna, ea mi-a lăsat-o. Iarăşi m-am hotărât să-i vorbesc şi iarăşi n-am putut. M-am hotărât să trec pe fereastră mai aproape de dânsa şi m-au oprit zăbrelele. Socot că la domnia mea, când va fi să fie, după voinţa lui Dumnezeu, am să stric acest rău obicei la casele boierilor moldoveni.

— Măria ta, observă Jderul cel mititel, toţi oamenii, fie moldoveni, fie Ieşi, fie unguri, dacă au de păzit aur şi argint, pun zăbrele la ferestre.

— Ascultă-mă pe mine, Ionuţ; eu am să stric acest obicei. Văzând că vorba nu-mi prieşte şi zăbrelele nu mă lasă, am tras de mânuţă şi m-am apropiat până ce-am simţit cu gura pufuşorul de zarzără.

— Vra să zică, ţi-au plăcut zarzărele, măria ta.

— Plăcut.

— Eu n-am gustat niciodată, cât de puţin.

— Acel cât de puţin nu-i bun, Ionuţ, ascultă-mă pe mine. Am dorit cu mult mai mult şi cu durere. Ca o vicleană ce este, fata râdea. Dacă ţi-a mai fi dor de mine, măria ta, pofteşte de mă mai vezi. Eu nu pot veni la Suceava. Măria ta eşti stăpân şi poţi veni la Ionăşeni. Însă nu întârzia prea mult, măria ta, îmi zice, căci noi avem neamuri în Ţara Leşască; şi, după ce ne isprăvim toate treburile moşiei aici, ne ducem la Liov şi la neamurile pe care le avem în Lehia.

Atâta am putut vorbi în sara aceea, şi m-am dus de m-am culcat iar pe jăratic.

Pot să-ţi spun că n-am mai avut, din acea vreme, stare de pace.

Am purces a doua zi, ca să găsim pe măria sa în tabăra de la Ceremuş. M-am bătut fel şi chip cu gândul, cum aş face să mă întorc iar la Ionăşeni. N-a fost chip. Măria sa m-a ţinut lângă sine. Era posomorât şi trimetea călărime în olatul lui Crai, până ce-au venit cu vorbe de pace castelanii. După ce s-a făcut linişte în Pocuţia, ne-am întors la Suceava şi măria sa m-a luat cu sine în Ţara-de-Jos. Abia după ce ne-am întors din Ţara-de-Jos, m-am sfătuit cu Grigoraşcu Jora să ne repezim iarăşi la Ionăşeni. A găsit Jora o pricină, încât măria sa a dat învoire să umblu cu el şi cu straja ca totdeauna rânduită. Când m-am apropiat de locul cel cu lună plină şi cu fereastră zăbrelită, inima mi-a dat semnele ei că-i bolnavă. Când am ajuns şi slujitorii ne-au deschis, arătând că stăpânele lor se află în petrecere la neamuri, am lăsat să-mi cadă braţele în jos şi m-am uitat lung la Grigoraşcu Jora. Să dăm foc curţilor? Să purcedem în pradă în Lehia? Să pun sabia cu straja în pământ, să mă las cu pieptul în ascuţişul ei? Nici unele să nu faci, măria ta, mi-a spus Grigoraşcu Jora. S-aştepţi să înflorească zarzării, la primăvară.

Ne-am întors la Suceava. A ales spătarul un om de credinţă dintre slujitorii lui cei mai de aproape şi l-a trimes la Liov. A stat acel om la Liov cinci săptămâni. Şi în săptămâna a doua a postului mare s-a întors, aducând de acolo răspuns că numaidecât să ştiu că zarzării se află la locul lor la Ionăşeni şi au să înflorească iar.

Au înflorit zarzării într-adevăr. Însă eu sunt în suferinţă.

— Ţi-i