— Mi-i dragă.

— În primăvara asta n-ai văzut-o?

— N-am văzut-o. N-am putut trece peste opreliştile măriei sale. A trimes iarăşi Grigoraşu Jora pe omul său la Ionăşeni, cu carte. A găsit toate în floare. Cine îmi trebuie mie zâmbea şi părea că mă aşteaptă. Am primit răspuns.

— Bun răspuns?

— Bun, pe cât îl socotesc eu. «Cei ce-au râs, s-au întristat.»

— Aşa spune?

— Da. Cei ce-au râs s-au întristat. Dumneata ce înţelegi din asta, Ionuţ?

— Eu înţeleg că trebuie să încalici şi să te duci într-o întinsoare la cei ce s-au întristat.

— Tu aşa ai face?

— Fără nici o întârziere, măria ta.

— Domnia ta poate. Eu sunt ţinut de rânduielile Domniei. Căci, pe cât spune măria sa, viaţa noastră e una şi a oamenilor de rând alta. Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne întristăm pentru noi, căci am pus jertfă fiinţa noastră. Eu nu cred asta.

— Nici eu nu cred, măria ta, că poate fi asemenea rânduială. Mânjilor le e dată fuga; feciorilor ca noi dragostea. Eu zic să ne ducem.

— Vra să zică, mergi cu mine?

— Merg, măria ta. Cum îmi porunceşte măria sa să vin la Suceava, la slujba curţii, ca să ţin măriei tale tovărăşie, cum încalic şi te urmez. Dacă am straiele gata şi muţa nu se supără, merg chiar acuma. Dacă nu se poate acuma, vin mai pe urmă. Şi cum vin, ţinem sfat, ca să vedem ce facem. Ce fel de ochi are?

— Verzi, sprâncenaţi. Se uită ca dintr-o pâclă.

— E naltă?

— Nu; e mărunţică. Îşi subţie mijlocul şi poartă foi lungi, ca Iestele. Are o mânuţă mititică. Degetele i-s reci; obrazul fierbinte.

— O chiamă Nasta?

Jderul cel mititel, cu această întrebare pusă mai mult lui însuşi decât coconului domnesc, rămase cu privirile aţintite, desluşind, în lumina amiezii, năluca jupâniţei. Repede o cunoscu, repede i se stânse vederii. Zâmbi cu bucurie tovarăşului său.

CAPITOLUL IV

SE VĂDESC ŞI ALTE CUSURURI ALE PRIETINULUI NOSTRU IONUŢ

După porunca de-acasă, la care se adăogea acum şi a Domniei, Ionuţ trebuia să se întoarcă chiar în acea zi la Timiş. A doua zi, vineri, de praznicul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, Vodă urma să se afle în popas la hergheliile măriei sale. Vede acolo câte sunt de văzut şi porunceşte ce are de poruncit, apoi trece apa Moldovei şi se duce înainte ca să ţie scaun de judecată la târgul Roman, lângă Cetatea Nouă.

După ce petrecu până la scara stăreţiei pe coconul domnesc, feciorul cel mai mic al lui Manole Păr-Negru crezu vremea potrivită să se întoarcă la părintele Nicodim, să ieie binecuvântare de drum. Ca să ajungă până la chilia fratelui său, ocoli iar pe la bisericuţa Sfântului Ion, să vadă dacă mai găseşte ceva din sfaturile, tainele şi visurile acelei amiezi. Câţiva monahi bătrâni, cu obrazurile deosebit de rumene, se hodineau în umbra streşinii, deasupra gropniţii unde aveau să coboare cândva, la o hodină mai lungă. Sforăiau cu braţele căzute şi cu gâturile strâmb întoarse. Se suiră cătră soare şi miresmele, în preajmă, sosiseră şi nişte oameni străini, destul de veseli, care mai aveau cu ei ulcioare din care închinau pentru slava măriei sale Ştefan-Vodă.

Simţind nevoie ca să mai fie câtva timp singur, să clocească o bucurie care născuse în el, o minune a prietiniei şi o taină pe care o strângea numai pentru sine ca pe un odor scump, Ionuţ rătăci cătră Vovidenie şi ajunse la părintele Nicodim când era soarele la chindie.

Atunci începu a bate şi toaca în turnul cel mare; oştenii se mişcară în medean; unii dintre săteni cereau intrare la măria sa, cu jalobe. După ce intrau în cetăţuia mănăstirii, cădeau în genunchi şi, numai după ce auzeau din cerdacul stăreţiei glasul, îndrăzneau să se apropie, să ridice ochii şi să cuvinteze. Sus, stătea Vodă întru toată mânia, împresurat de boieri; şi spătarul îi ţinea spata şi buzduganul. Nimeni nu putea să înlăture dreptatea acelui braţ. Ori boier, ori mişel simţea aceeaşi apăsare ca subt o întocmire neclătită aşezată de Dumnezeu. De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor; drumurile erau paşnice. Neguţătorii treceau fără grijă ori la nemţi şi Ieşi, ori la tătari, ori la Ţara Ungurească; plăteau vama cu dreptate, nimeni nu le pricinuia sminteală. Vreme de cinci ani călăreţii măriei sale au prigonit pe lotri; au stătut răii spânzuraţi la toate colţurile de dumbrăvi, lângă drumuri, până ce i-au ciugulit hultanii şi corbii şi au rămas ciolanele albe. Slujbaşii care au fost dovediţi că jăcuiesc vămile, ori obijduiesc pe sărman au fost puşi în cuşcă şi coborâţi în ocne, ca să nu mai vadă niciodată sfântu-soare. S-a făcut lumină şi dreptate în Ţara Moldovei şi boierii cei făloşi şi pântecoşi şi-au plecat grumazul şi s-au supus. Acestea le vorbeau cei care închinau din ulcioare la Sfântu-Ion deasupra gropniţii, cei care stăteau încă în jurul chilnelor la Vovidenie, cei care se duceau spre poarta mănăstirii, pe medean.

Clopotele bătură scurt după toacă şi alt rând de oameni intră sub boltă, ca să răzbată în ceea lume, la Domnie, să-şi tânguie suferinţile; căci tot mai rămăseseră multe drojdii otrăvite din zilele cele vechi, când erau domniile schimbătoare. De la canţelaria dumnealui logofătului Toma ieşeau acuma urice nouă, mai bune decât toate cele care au fost până acuma.

O samă de gospodari înhămaseră şi porneau cătră satele lor. Femeile îşi strânseseră în ştergare curate nafora şi cruciuliţele de lemn de chiparos şi undelemn binecuvântat de prea sfinţitul Iosif şi scrisoarea pentru friguri. Se duceau veseli, încredinţaţi că au biruit duşmăniile, dragostele şi moartea.

Din foişorul lui cu stâlpi crestaţi de brad, părintele Nicodim ridică fruntea şi zâmbi mezinului. Împinse pe măsuţă, la o parte, cartea pe care stătuse plecat, şi pofti pe Ionuţ alături. Bătu din palme şi porunci fratelui care se înfăţişă la poruncă să aducă apă proaspătă