Feciorul se aşeză în faţa monahului.

— Te-am poftit alături, Ionuţ, zâmbi părintele Nicodim.

Jderul cel mic trecu lângă fratele său. Aveau o uşoară asemănare amândoi, mai cu samă la ochii de coloarea coajei de castană. Ciudate erau petele de jder, de aceeaşi mărime. Aveau acelaşi zâmbet bun.

— Ai fost cu Alexăndrel-Vodă?

— Da.

— Ţi-a povestit întâmplări şi năcazuri ale măriei sale?

— Nu, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, răspunse Ionuţ cu inima strânsă. I-am spus eu ale mele, cu vânătorile şi cu caii noştri de la Timiş.

— V-aţi împrietinit?

— Da, părinte Nicodim, însă nu prea tare. După ce i-oi arăta eu toate meşteşugurile mele, are să aibă măria sa mai multă plăcere de mine.

— Bine, Ionuţ, fă aşa ca să fii drag lui Alexandrel; atunci are să te iubească şi măria sa Domnul nostru; aşa veţi avea, tu şi fraţii tăi şi părinţii tăi, de la măria sa, multă milă. Dacă ai să te duci la curte la Suceava, cum e porunca, ai să dobândeşti şi învăţătură de carte. Nu te oţărî aşa căci cartea nu-i rău lucru. Pentru mine, a fost mângâierea vieţii. M-am însoţit cu ea şi cu pustia şi am ajuns la linişte şi înţelepciune. Să fii deci cuminte şi să te supui acelor dascăli. Să asculţi de poruncile măriei sale Domnul şi să nu te îndupleci la unele zburdăciuni ale lui Alexăndrel-Vodă. Nu ţi-a spus nimic şi nu te-a îndemnat la nimic?

— Nu mi-a spus nimic şi nu m-a îndemnat la nimic, părinte Nicodim.

— Uită-te la mine. De ce ţi-s roşi obrajii?

— Pentru că mă bănuieşti pe nedrept, bădiţă Nicoară.

— Frumos şi bine este, Ionuţ, să trăieşti întru curăţenie sufletească şi să n-ai nimica a ascunde maimarilor tăi, cărora le eşti drag. Căci tu, dacă te duci de la casa bătrânilor noştri, are să fie pentru dânşii o mâhnire mare. Şi n-ar trebui mâhnirea lor s-o sporeşti cu vreo faptă necugetată. Mărturiseşti cu jurământ?

— Mărturisesc cu jurământ, bădiţă, pe sufletul meu şi al maicei mele cea care s-a prăpădit.

În gând, Jderul cel mititel îşi prefăcea cu viclenie vorbele, punându-le la frăţia de cruce pe care o legase la Sfântu-Ion. Îi scapără negru şi roş în priviri, dar se îndărătnicea în legământul ce făcuse, mai tare şi mai sfânt decât orice pe lume.

— Bine, vorbi cu linişte Nicodim, mângâindu-l pe frunte. Am încredere în tine. N-aş putea spune că am aceeaşi credinţă în Alexăndrel-Vodă, care pricinuieşte multă nelinişte părintelui său. Dacă nu ţi-a vorbit încă despre nişte zburdăciuni ale lui pe care le-a făcut, cu nişte fecioare ori văduve tinere de cneji, poate are să-ţi vorbească de acum înainte. Fiind şi părintele său aplecat spre partea femeiască la Alexandrel slăbiciunea e şi mai mare, pentru că n-are încă în el alte puteri ca să-l înfrâneze. Bune sunt toate ale vieţii, dar cu măsură. El se poate duce într-o asemenea nebunie cu capu-n jos ca într-o prăpastie, pe când părintele său caută intrările şi ieşirile cu chibzuinţă, stăpânind ce-i place. Tu, dacă ai de învăţat întru acestea, învaţă de la măria sa Domnul, nu de la Alexăndrel-Vodă. Ai înţeles?

— Am înţeles, bădiţă Nicoară. Fii încredinţat că am să le fac toate bune.

— Încredinţat prea tare nu sunt. Avem să vedem. Dacă va fi să fie ceva, dă de ştire măriei sale, ori trimite răspuns acasă, să vie la tine unul dintre noi. Să mai ştii ceva la care nu te gândeşti, dar care-i mai presus de toate. Dacă se întâmplă o poznă, lovit în inimă e mai cu samă măria sa Domnul. În Alexăndrel-Vodă are măria sa nădejdea moştenirii la domnie. Dacă se surpă Alexandrel, măria sa cade în mare suferinţă. Aş putea spune că pentru acest cocon s-a întâmplat fapta de anul trecut din Secuime, când măria sa a prins pe Petru Aron-Vodă şi l-o omorât. De mult urmăreşte măria sa asta, nu atât ca să răzbune pieirea lui Bogdan-Vodă, cât ca să nu mai fie pe lume alt os din osul lui Alexandru-Vodă Bătrânul. Ştiind că va face să cadă capul lui Petru Aron, măria sa şi-a pregătit izbăvire, începând şi săvârşind lăcaş de rugăciune pentru sufletul său. La toamnă, se sfinţeşte sfânta mănăstire a Putnei. Acolo îşi găteşte măria sa sălaş de veci şi pomenire necurmată, ca să-i ierte Dumnezeu această faptă cumplită. Poate Alexandrel nu înţelege încă asta. Poate ai să înţelegi tu, Ionuţ.

Jderului celui mititel i se înegurară ochii; dar se îndârji şi tăcu neînduplecat, credincios jurământului şi frăţiei de la Sfântu-Ion.

— Îţi sărut mâna, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, şopti el cu dulceaţă; eu mă duc să-mi gătesc calul. Am poruncă de la Tuţa şi de la muţa să fiu azi înapoi.

— Grăbeşte-te, să nu te apuce noaptea. Luna-i în al treilea pătrar. Nu ţi-i frică prin întuneric?

— N-aş putea spune, bădiţă Nicoară, că nu mi-i frică. Batâr că-s descântat, tot mă tem să nu-mi iasă înainte Necuratul, într-o formă schimbătoare.

— Ori şi în ce chip ţi s-ar arăta, să nu te temi. Mai ales să nu te temi dacă s-arată în chip de muiere. Mai degrabă teme-te de bărbat înarmat.

— Mă tem şi de acela, bădiţă Nicoară, dar mai puţin. Am şi eu armă şi săgeţi la oblânc. Totuşi mărturisesc cu umilinţă că sunt mult mai fricos decât ceilalţi fraţi ai mei. Bădiţa Simion se teme numai de parte femeiască. Acest diavol îl suduie el şi zi şi noapte.

— Are dreptate Simion, zâmbi călugărul. Din pricina unui asemenea diavol a rămas el până acuma holtei, iar eu am intrat în pustie. Istoria asta ai s-o afli tu cândva, ca să-ţi fie şi ţie învăţătură. Acuma grăbeşte-te, căci soarele scăpată pe codru. Nu uita dulama. Întreabă calul dacă fratele Gherasim i-a dat grăunţe. Pune-ţi pita ce ţi-am gătit-o la coburi. Spune celor de la Timiş veşti bune şi binecuvântări. Unde te duci?

— Unde mi-a poruncit, bădiţă Nicoară.

— Aşează-te o clipă, ca să-ţi steie norocul. Are dreptate comisoaia Ilisafta să se uite la tine cu ochii pe care-i ştiu şi să te alinte. Nu pleca până