nu-ţi dau cartea de la canţelaria domnească cu pecete, ca să nu te poprească oştenii din Branişte. Cum a aflat că tu duci porunca la Timiş, măria sa a şi strigat să ţi se scrie carte, ca să nu suferi nici o întârziere. După ce te-am sărutat şi te-am binecuvântat, du-te.

După ce-şi închingă bine calul şi-şi cercetă sabia şi cucura de săgeţi, Ionuţ se zvârli în şa fără să atingă scările. Era o mişcare mlădioasă, învăţată de la Simion. Punea numai podul palmei pe grumazul animalului şi se azvârlea deasupra. Cum se aşeza, îşi sprijinea pumnul drept în şold şi privea cu fudulie în juru-i.

— Pruncul acesta are să fie la vremea sa mândru bărbat, îl cântăriră gospodarii care-l aşteptau în hudiţă, făcându-i loc să treacă. Muierile şi fetele din căruţe se uitară la el râzând fără de nici o ruşine.

Se duse în trap un timp, până cătră izvoarele de sub Branişte. Când ajunse sus, la focurile călăraşilor, straja îl opri. Veni un hotnog, ca să-i vadă cartea; porunci să se înlăture suliţile şi-i pofti cale bună.

În pădurea de stejari se făcu noapte. Când intră în poienile de pe Ozana, luci luna printre cetini. Găsi popasuri de gospodari ce se întorceau de la hramul sfintei mănăstiri. Erau oameni veseli şi prea vorbăreţi. Unii îl poftiră să descalece şi să ospăteze cu ei. Ionuţ mai merse un răstimp în trap repede, până ce rămase iarăşi singur. Luna se ridica, descoperind vâlcele pline de ceaţă.

Din acele vâlcele, ies câteodată fantasme drumeţului. În noaptea aceea erau însă locurile curate. Se auzeau prepeliţi strigând în ierburi, unele mai aproape, altele depărtate.

Străbătu acele locuri singuratice cu foarte multă luare-aminte, gata să-şi facă cruce cu limba ori să puie mâna pe sabie. I se descreţi inima când ajunse la altă adunare de cărăuşi.

Acolo descăleca şi trase din cobur pita de grâu.

— Poftim la sfatul nostru pe feciorul lui jupân Manole comisul, îl întâmpină cu voie bună maimarele locului. Dacă pofteşte să ospăteze, să binevoiască a ospăta. Avem vin de la sfântă mănăstire. Cât ne-a mai rămas, să-l istovim pe drum, ca să ducem acasă ulcioarele goale, după cuviinţă. Pofteşte, fecior de comis; nu te ruşina de oamenii de rând.

— Nu mă ruşinez, cinstite gospodarule.

— Vorba asta-mi place. Ia de bine din ulcior şi să te văd şi altă dată sănătos. Aş fi vrut să mă duc şi eu azi să mă înfăţişez la măria sa Ştefan-Vodă, dar m-am sfiit. Aş fi vrut să-l rog aşa: măria ta, fă-mă şi pe mine lup. Atunci măria sa ar fi râs şi ar fi înţeles că-l poftesc să mă facă boier.

Ionuţ crezu că trebuie să râdă şi el; pe urmă se gândi că are datoria să se mânie pentru vorbele îndrăzneţe ale acelui gospodar; vinul îl înveseli şi-l îmblânzi în acelaşi timp.

— Eu i-aş spune alta acestui oaspete tinerel, ca să aibă învăţătură la treburile muiereşti, se întoarse iar gospodarul cel şăgalnic. Să nu se supere dumnealui pentru rugămintea mea la Ştefan-Vodă, căci eu cunosc pe părintele său, jupân Manole comisul. I-am fost slujitor şi, în multe împrejurări, cu priinţă. Dac-ar avea mulţi măria sa ca dumnealui comisul Manole Păr-Negru, apoi n-ar mai avea ce lucra divanurile măriei sale; s-ar odihni sabia sa şi i-ar rugini buzduganul. Mă uit la acest fecioraş şi-l văd pe părintele său. Să fie sănătos şi să aibă parte de dragoste. Să nu te ruşinezi, domnia ta, dacă am să-ţi spun o întâmplare de pe când săream gardurile. Aveam o ibovnică isteaţă, cu bărbat nătărău. Ascultă domnia ta întâmplare cum nu s-a mai pomenit pe lumea asta. Mă înţeleg eu cu dânsa ca să vin sara. Bărbatul cel nătărău şi gângav se dusese la moară şi, ca totdeauna, avea a se întoarce a doua zi. Dintr-o întâmplare neaşteptată, omul venise înapoi devreme. Cum ne era înţelegerea, eu trec pârleazul şi bat la uşă, schimbându-mi glasul şi gângăvind, ca soţul: Deschide, Sa-salomie! Atunci omul, de pe cuptor, scoate un cap buhos şi strigă şi el: Ian auzi, măi fe-femeie, du-te şi deschide degrabă; mi se pare că mă întorc iar de la moară!

Mai ales muierile din preajma focului râdeau ascuţit. Unele găsiră în ele atâta cutezare, încât veniră până la Ionuţ, ca să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. Se ştie într-adevăr că, dintr-al şaselea an al domniei lui Ştefan-Vodă, de când au început bielşugul şi huzurul, buruiana care se chiamă ruşine nu mai înfloreşte în Ţara Moldovei.

Fecioraşul se luptă nu cu mare izbândă şi se supuse râzând. Cupa de vin mănăstiresc îi înfocase obrajii. Se simţea viteaz ca niciodată şi mai ales mândru. Unul dintre oamenii de la foc, pe cât se vedea cunoscător în lucruri bune, se apropiase de Jder şi-i cerceta calul şi din laturea dreaptă şi din cea stingă.

— Frumos căluţ, grăi el fără să se uite la Ionuţ şi clătinând din cap cu uimire. Pare că se trage din bun soi.

— Ehe, se amestecă povestitorul cel cu bărbatul nătâng. Pe unde-i fi umblat dumneata, mări şi ţări, precum spui, e greu să afli sămânţă ca cea din care se trage acest harmasăraş.

— Dar de ce, mă rog dumnitale?

— Cum? Apoi dumneata n-ai auzit că acest boieraş e al comisului Manole Păr-Negru de la Timiş?

— Am auzit.

— Ei? Apoi Manole Păr-Negru e comisul cel mai de samă al măriei sale. Şi-n grajdul de la Timiş se află sămânţa cailor albi ai măriei sale.

— Asta n-am ştiut.

— Dacă n-ai ştiut până acuma, să ştii de-acu înainte.

— Oi şti, se supuse omul, cu umilinţă. Fiind străin de aceste locuri, mă rog să fiu iertat. Ce să spun? Place-mi calul; dar şi mai mult mi-a plăcut călăreţul. L-am cunoscut şi pe el că-i de bun soi, după cum se ţine în şa şi după cum umblă.

— Unu-i Ionuţ, feciorul comisului Manole, se bucură una dintre muieri.

Jderul cel mititel îşi îndreptă grumazul cu semeţie şi-şi pipăi armele. Simţi în el mare plăcere şi prietinie pentru acel drumeţ. Era un om scund, bine legat, cu ochii ageri depărtaţi şi lungiţi spre tâmple.

— Dumneata încotro călăreşti? ispiti el pe