— Mă duc în Ţara-de-Jos, boierule.

— Eşti neguţător de cai?

— Văd c-ai înţeles. Aşa este. Însă nu mă încumet să neguţez cai domneşti. Nici nu sunt călăreţ ca domnia ta. Acest pag e într-adevăr din seminţia harmăsarului alb?

— Este. Iepele de la Timiş fată rar mânzi cu păr curat, după asemănarea lui Catalan. Când şi când iese mânz alb. Care-i alb întreg, ori numai cu ţintă în frunte, e al măriei sale. Oprit să iasă de la noi şi să-l încalice străin.

— Catalan îl chiamă?

— Da.

— De unde va fi fost adus?

— E bine să ştii şi asta, se veseli Ionuţ, ca să te miri. Când părintele meu comisul a luat iarăşi în stăpânire herghelia, după ce măria sa Ştefan-Vodă s-a fost întors la moştenirea sa...

— Când s-a petrecut asta?

— Asta s-a petrecut chiar în cel dintăi an de domnie al măriei sale, Dumnezeu să-i deie mulţi şi buni ani de-acu înainte.

Oamenii de la foc se închinară, dorind viaţă şi izbândă măriei sale. Străinul îşi trase din cap cuşma şi-şi făcu şi el semnul crucii, cu deosebită smerenie.

— În acel an, urmă Ionuţ, părintele meu a aflat de la neguţători lioveni cum că nişte hoţi prea iscusiţi ar fi adus tocmai de la capătul pământului, din Ispania, un harmăsar furat.

— Adevărat este?

— Precum îţi spun şi precum se ştie.

— Cine nu ştie asta? mărturisiră gospodarii de la foc.

— Iată, eu nu ştiu şi mă mir foarte.

— Miră-te. Tocmai din Ispania, din grajdurile voievodului harapilor. Acei hoţi iscusiţi l-au ţinut ascuns o vreme, pe urmă l-au purtat aşa din loc în loc până ce au ajuns în Ţara Leşască. Aici au dat într-ascuns veste la Varşava, la Crîm şi la Suceava. Comisul a trimes om anumit, cunoscător, care s-a ajuns cu neguţătorii din preţ. De-atuncea Catalan stă la Timiş. Era atuncea de zece ani. Acuma are douăzeci şi doi. Cinci ani l-a încălicat măria sa; acuma încalică al doilea fecior al lui. Pe cel dintăi l-a chemat Harap: era curat ca un fulg. Pe-al doilea îl chiamă Vizir: are stea neagră în frunte ca şi Catalan. S-a aflat, ori este scris undeva, că măria sa Ştefan-Vodă are mare noroc la război cu aceşti cai. Când a fost războiul cu Matiaş-Crai, harmăsarul cel bătrân a nechezat de trei ori în grajd. Era într-amurg. L-am auzit cu toţii şi ne-am mirat. Chiar într-acea noapte a fost învăluire de oşti lângă Cetate: iar la Baia a fost mare prăpăd a oştilor lui Crai. Anul trecut, vara, când a pierit în Secuime Aron-Vodă. Catalan iarăşi a nechezat de trei ori. Dascălul nostru Pamfil zice că acest harmăsar ar fi năzdrăvan. Eu pot să-ţi spun dumnitale că întăia oară când l-am văzut, m-am spăimântat de el. A râs la mine. După sfatul dascălului, în ziua de Sânziene, fiind eu atuncea mic numai de doisprezece ani, i-am dus pe furiş o tablă de jăratic.

— A mâncat jăraticul? se miră străinul, cu mâna la falcă.

— Da' de unde? L-a bătut cu copita dreaptă de dinainte, risipindu-l. Era să ardă grajdul în care sade. Trebuie să ştii că şade în grajd deosebit şi are slujitori anume în număr de patru. Şi bădiţa Simion se duce totdeauna, noaptea, de-l cercetează.

— De ce-l cercetează?

— Aşa. Ca să se încredinţeze că-i acolo. Cum s-au aflat meşteri de l-au furat de la voievodul harapilor, aşa s-ar putea afla alţii să cerce să-l fure de ia noi.

— Aţi aflat c-ar râvni cineva să răpească un harmăsar bătrân?

— N-am aflat, nici nu credeam că s-ar putea să îndrăznească cineva. Bădiţa Simion e totdeauna în picioare. Şi noi avem cai mai repezi decât Catalan.

— Atuncea nu-i pagubă mare.

— Ba-i mare; Catalan nu-i alergător, însă vorba dascălului Pamfil trebuie să fie adevărată.

— E năzdrăvan?

— Este. Cu feciorii lui, măria sa bate toate războaiele. Am întrebat şi pe fratele meu părintele Nicodim. El a râs întăi şi n-a vrut să-mi răspundă, pe urmă a întărit şi cuvioşia sa că aşa este.

— Mă bucur auzind toate acestea, vorbi străinul, închinându-se către Ionuţ.

Izbucni de la drum un glas gros şi neprietinos:

— De ce te vei fi bucurând dumneata aşa de tare, omule, nu înţeleg.

Ionuţ tresări şi se întoarse.

La răsfrângerile focului văzu pe starostele Nechifor Căliman călare. Îi steclea sub mustăţi rânjetul dinţilor. Fecioraşul avu strângere de inimă şi neplăcere.

— He-he! ce poveşti spui dumneata aicea, mânzule? urmă fără de nici o sfială starostele. Mi se pare că ai trebi la Timiş şi te-aşteaptă comisul. Văd că drumurile dumnitale sunt cam cu întârziere. Nu-ţi va fi fiind cumva frică?

Faţă cu asemenea înfruntare, Ionuţ avu întăi o mişcare de mânie, să tragă sabia şi să pălească în numele tatălui pe moşneag. Totuşi nu îndrăzni, căci acel staroste Nechifor Căliman era ocrotitorul său din pruncie. Vorbele lui moş Căliman erau totdeauna repezite, însă purcedau dintr-o inimă blinda. Pe lângă asta, de la el îşi are dobândite meşteşugurile lui, cu care se poate făli înaintea lumii. Afară de asta, la dreptul vorbind, uncheşul are dreptate. Un fecior de boier care stă şi se roteşte ca un păun între oameni de rând nu-i sănătos lucru: aşa ar spune şi comisul. Dar mai ales comisoaia Ilisafta are să se supere. Fără să bage de samă zâmbetele piezişe ale adunării de la foc, Jderul cel mititel puse podul palmei drepte în grumazul calului şi săltă în şa. Porni numaidecât, lăsând pe prietinul cel nou, neguţătorul de cai.

Starostele îl ajunse din urmă.

— Ionuţ, îl întrebă starostele, cine era acel străin care te ispitea?

— Nu ştiu, răspunse ruşinat fecioraşul.

Voise el să ispitească pe acel străin. Nu-i ştia nici numele, nici locul de unde vine.

— Am stat de vorbă cu dânsul în popas, se întoarse el cu supunere spre bătrânul Căliman.

— I-ai vorbit de harmăsarul domnesc?

— Da.

— I-ai spus unde stă şi cine-l păzeşte?

— Ai auzit domnia ta asta?

— Nu; dar poate te-a întrebat.

— I-am spus, uncheşule, numai că-i năzdrăvan, precum se ştie.

— Mie nu-mi plac călătorii străini care vor să afle toate, mormăi starostele. Dacă n-aş avea treburi şi nu m-aş grăbi, m-aş întoarce să-l găsesc şi să-i spun