— Nu-i nevoie, uncheşule, pare un creştin de treabă

— Eşti vânător tânăr,  mânzule;  câte  paseri  zboară

domnia ta crezi că toate se mînîncă. Iaca, ajungem la Vânători. Nici domnia ta nu mai ai mult până la Târg. Se ridică luna şi ţii numai o întinsoare până acasă. Nu te mai opreşti nicăieri şi-ţi muşti limba dacă te mai întreabă cineva ceva, Jupîneasa Ilisafta te aşteaptă cu masa întinsă: are să te mustre pentru întârziere. Eu mă opresc. Noapte bună! Să nu te superi pe staroste.

— Nu mă supăr, uncheşule.

— Du-te, Făt-Frumos, şi nu mai greşi.

— Mă duc; dar trebuie mai întăi să mărturisesc că i-am spus unde stă Catalan şi cine-l păzeşte.

— I-ai spus acelui străin?

— I-am spus. Cred că n-am făcut nici un rău.

— Dar de unde! Ai făcut chiar bine. Ar fi trebuit să-l pofteşti să vie cu domnia ta, să-i deschizi porţile, să-l treci pârleazurile. Eu spun numai atâta, mânzule, că un fecior de boier nu-i frumos să steie la taclale cu oamenii din prostime. Buni sunt şi oamenii de rând; dar unii dintre ei îs vicleni.

— Acesta mi s-a părut om de treabă şi prietin.

— Nu vorbesc de acesta; vorbesc de alţii. Fii fără grijă şi umblă sănătos. Ştii c-am prefăcut lăptocul morii, unde te scăldai când erai un ţânc numai de-o şchioapă. Dacă i-ai mai vedea o dată, l-ai cunoaşte?

— Pe cine? Pe omul acela? Cred că da.

— I-ai văzut ochii?

— N-am băgat de samă, uncheşule.

— Atuncea-i bine. Să ştii că măgăruşul cela de care te-ai înfricoşat tot trăieşte. Nu mai sta.

Starostele Căliman atinse cu mâna-i mare umărul fecioraşului şi-l lăsă să treacă mai departe, pe drumul Târgului, iar el rămase în loc o vreme, mâncându-şi mustaţa căruntă şi mormăind. Când Ionuţ intră în cotitură, bătrânul îşi întoarse în loc calul şi porni îndărăt spre popasul cu gospodari veseli.

Luna se ridicase spre amiază. Satul vânătorilor domneşti rămase în urma lui Jder; apele Ozanei sclipiră sub Cetate, înălţându-şi ochii cu oarecare sfială Ionuţ privi pieziş zidăriile de deasupra râpii ş-un turn din laturea dinspre Târg, pe care stătea un străjer neclintit.

În trecătoarea aceea printre ape şi prin lunca nestatornică a râului, era partea cea mai primejdioasă a drumului său, căci în temeliile acelei vechi cetăţi sălăşluiau duhuri. Mulţi le-au auzit chemând şi gemând. În turnul fără de străjer cade uneori, la furtuni de vară, trăsnetul.

Puse pinteni calului. Apoi deodată strânse frâul, ascultând, cu inima ghemuită. Cânta din Cetate un cucoş, cu glas stins.

Îşi înghiţi frica şi-şi repezi harmăsaraşul pag. După ce ocoli Târgul, îşi domoli iar mersul pe sub dumbravă. Rupse o frunză şi cântă singurătăţii, ca să depărteze fantasmele, într-adevăr, cât cântă, le ţinu departe. Le zărea numai cu coada ochiului, mişcându-şi trupurile de abur pe fânaţuri. Veneau dintr-acolo miresme, ca suflări ale lor.

Dintr-o dată tresări, de sunet de corn. O bucurie năprasnică îi umplu toată fiinţa şi izbucni într-un strigăt:

— Dumneata eşti, bădiţă Simioane?

— Noi suntem, răspunse un glas.

«Am ajuns la movila lui Balţat!» răsuflă uşurat Jderul cel mititel. Şi chiui din nou.

— Hai-hai! că te-aşteaptă acasă muta, să te tragă de urechi, râdea Simion prin întuneric.

Ionuţ se bucura auzindu-i numai glasul, fără să vadă încă pe fratele său mai mare.

CAPITOLUL V

ÎN CARE SE ÎNFĂŢIŞEAZĂ COMISUL MANOLE JDER ŞI MAI CU SAMĂ    DUMNEAEI COMISOAIA ILISAFTA JDEROAIA

În sara aceea a strălucitei înălţări a Domnului nostru Hristos, după ce pentru toată lumea asta fusese zi de hodină şi de petrecere, jupâneasa Ilisafta comisoaia abia îşi simţea trupul, aşa de multe îi fuseseră umbletele şi truda, ca să gătească primirea de a doua zi a măriei sale. În odaia cea mare de la intrarea caselor ardeau făclii în sfeşnice; în iatacul domniei sale şi al comisului lucea sâmburele de lumină al candelei, la icoane; în pridvor venea puţină lucire prin uşile date în laturi. Aici, în pridvor, pe un divan cu saltele de lână, încerca dumneaei să aibă puţină tihnă pentru ciolanele-i trudite. Comisul şedea într-un jilţ cu pernă, mai la o parte. Din când în când veneau slujitori şi-i tulburau. Comisoaia îşi zângănea cheile, se sălta de la locul ei şi se ducea. Se întorcea şi se aşeza iar în fundul divanului, oftând şi gemând. Orişicât de trudită era gospodina casei, avea încă spor la vorbă, aducându-şi aminte de o mulţime de fapte ciudate şi sfătuind cu comisul Manole. Dumnealui era un om puţin vorbăreţ şi dădea din când în când răspunsuri pe cât se putea mai scurte, totuşi aceste răspunsuri îndeplineau slujba untdelemnului pe care-l torni peste foc.

De cum înserase, dumneaei se frământa că nu mai vine «plodul cela».

— Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului, ca şi cum acela era părinţii; nu ştiu ce minte au unii părinţi de trimet nişte copii la treburi grele şi-i lasă după aceea în primejdie, ca să se întoarcă singuri la vreme de noapte. Ce s-a întâmplat acu doi ani cu băietul lui Todiraş Aramă, jitnicerul, de la Bălţăteşti? Fiind trimes în munte la Sihla, ca s-aducă seu sfinţit care-i trebuia jupânesei Mălina, a ajuns într-un loc unde l-au împresurat neguri. Din acele neguri s-a ales o apă; din acea apă a ieşit o arătare cu păr despletit şi cu ghiare. Încaltea dacă ar fi fost pieptănată şi s-ar fi uitat frumos, — ştiu eu că asta ai vrea să spui dumneata; — dar nu era pieptănată şi se uita înfricoşat şi rânjind. A spus băietul repede Tatăl-nostru, şi-a făcut cruce cu limba, pe urmă s-a întors şi s-a pus cu fruntea într-un trunchi de brad. A simţit cum îl pipăie ghiarele şi i se freacă de mâni păr aspru. A tras repede mânile în sus şi a strigat cât ce-a putut: Piei, Satană! Atuncea Satana l-a apucat cu colţii de partea de dinapoi a straiului. A zăcut băietul trei săptămâni din acea spaimă. Ii pierise graiul. A trebuit să vie egumenul de la Sihla, să-i cetească dezlegările.

— A fost un urs.

— Care urs, când avea înfăţişare femeiască şi era despletită?

— Atuncea ursoaică..

— Dumitale îţi