o lungă nuvelă istorică, intitulată Bătaia pentru jupânița stegarului, care își cucerise la apariție un larg cerc de cititori. Aici nu mai întâlnim curți regale, magnați, nobili patrioți, dăruiți cu toate virtuțile civice, și doamne eterate, capabile de orice sacrificii, ca la Rzewuski și Kraszewski, ci descrierea viguroasă a unui modest mediu de șleahtă provincială, cu interese meschine, cu beții și încăierări, cu caractere violente, de loc idealizate. Într-o serie întreagă de romane, care, în general, tratează viața satelor răzășești și a târgurilor de provincie, Kaczkowski a căutat să demonstreze că trecutul poate fi evocat fără colorit nostalgic, că e, dimpotrivă, mult mai interesant și edificator atunci când e înfățișat critic, în toată veracitatea lui. Concepția era justă, lipsea doar romanul de largă respirație și de înaltă valoare artistică, care să impună formula lui Kaczkowski printr-o realizare de incontestabil prestigiu.

Dar iată că în 1884 – pe când Kaczkowski se ocupa cu un roman ciclic din viața unei familii de boiernași, purtată prin nenumărate aventuri, foarte puțin măgulitoare pentru tagma nobililor, și când încep să se afirme marii scriitori realiști, ca Eliza Orzeszkowa, care își câștigă faima prin romanele ei de moravuri, B. Prus, prin Anielka, nuvelele și foiletoanele sale, având totodată în pregătire Avanpostul – apare o operă de mare prestigiu pe tărâmul prozei istorice, dar care părea să dea dreptate formulei contrare, de tradiție întârziat romantică, aceea a epicii istorice „cu panaș”. E vorba de Prin foc și sabie a lui Henryk Sienkiewicz, roman plin de peripeții, cu o nobilime eroică, văzută în lumina cea mai idealizantă cu putință. Sub raportul metodelor scriitoricești, Prin foc și sabie marca o revenire la Walter Scott. Substanța epică a romanului o constituiau acțiunile unor făpturi excepționale, dacă nu ostile maselor, cel puțin izolate de ele. Acest roman, prin problematică nu depășea romanele istorice prin excelență „romanești”, al căror pitoresc pur exterior îl criticase pe bună dreptate Bielinski în anii 1846—1847. Pe Walter Scott nu-l mai imita nimeni în Occident. În Rusia apăruse de aproape două decenii monumentalul Război și pace. Operă de mare suflu epic și care înfățișa poporul drept forță hotărâtoare a istoriei, romanul lui Tolstoi se remarca deopotrivă prin profunzimea ideilor, printr-o desăvârșită măiestrie în zugrăvirea caracterelor, prin subtilitatea analizei psihologice, ca și prin amploarea tablourilor de viață pe care le înfățișa. În Polonia, bătrânul Kaczkowski, după ce judecă aspru într-o recenzie Prin foc și sabie, se simte în putere a dovedi mai tânărului său confrate că factura romanului istoric se cere și poate fi reînnoită în sensul unei aprecieri critice a trecutului. Și cum Henryk Sienkiewicz promitea un întreg ciclu de romane consacrat unor evenimente de seamă din istoria Poloniei, Kaczkowski inițiază la rându-i romanul ciclic Abraham Kitaj, interesant prin bogatul său material documentar, dar minor ca realizare artistică. În ciuda bunelor sale intenții, Kaczkowski nu izbutește să se afirme ca un creator de care trebuie să se țină seamă în domeniul romanului istoric polonez.

Atunci Prus se decide să-și exprime în presă punctul său de vedere asupra lui Prin foc și sabie și al romanului istoric în genere. Studiul lui se remarcă prin aprecieri judicioase și îndrăznețe în definirea genului. Marele scriitor realist atacă viguros romanul lui Sienkiewicz, care constituia o apologie a clasei nobiliare și care minimaliza rolul hotărâtor al maselor în acțiunile eroice ale trecutului polonez. Autorul lui Prin foc și sabie – arăta Prus – a redus fresca istorică la o fadă aventură personală de dragoste, trecând cu vederea problemele esențiale în cadrul ales de el ca fundal istoric: „Lupta pentru o femeie nu caracteriza războaiele căzăcimii în care era vorba despre altceva, și anume, despre pământ, despre privilegii și libertate”. Prus îl învinuiește apoi pe Sienkiewicz de a nu fi prezentat condițiile social-politice ale acelor vremi, fiindcă „În romanul său nu vedem nici poporul exploatat… nici veteranii care-și mai aminteau vremurile de glorie când luptau cu toții sub steagurile Poloniei, nici panii mărunți, lacomi de bani. Nu-i vedem pe cei care erau bătuți, cărora li se lua totul, soțiile, fiicele.” Cu alte cuvinte, în acest eseu polemic, plin de pătrunzătoare luciditate și de ascuțită ironie, Prus dă întâietate problematicii sociale, ca bază indispensabilă a romanului istoric. Iată un deziderat firesc pentru etapa de dezvoltare atinsă în acel moment de romanul realist, moment când istoria, în urma impulsului metodei de cercetare marxiste, se afirma tot mai mult ca știință; un roman istoric realist din anii 1880—1890 nu se mai putea limita la descrierea unor indivizi izolați, plasați într-un decor pitoresc și rezervând problemelor sociale începuturi de capitole cu aspect de digresiuni, ce aveau numai o slabă legătură cu acțiunea însăși. Deziderat firesc, am spus, dar care părea departe de a fi satisfăcut de către mulțimea romanelor istorice apărute pe acea vreme în întreaga Europă. Un lucru părea totuși să constituie un bun câștigat pentru autorii de romane cu subiect istoric din ultima treime a secolului al XIX-lea: convingerea că progresele realizate în domeniul cercetărilor arheologice și istorice trebuiau utilizate în vederea unei reconstituiri veridice a trecutului. Exemplul îl dăduse L. N. Tolstoi, care despuiase pentru Război și pace un imens material documentar. Și Prus, după ce, între timp, definitivase Avanpostul (1855), elaborase Păpușa (1887—1889) și pregătea un alt mare roman contemporan, Emancipatele, începe să se gândească la un roman istoric, în acord cu noile descoperiri privitoare la istoria vechiului Egipt și care să prezinte totodată un mare interes de actualitate. Scriitor realist, Prus nu putea să nu țină seama de nivelul superior pe care romanul istoric realist îl atinsese pe acea vreme în Rusia. De tânăr, își însușise o solidă formație în domeniul științelor naturii, iar mai târziu urmărise atent noile descoperiri din domeniul egiptologiei.

Pe atunci luase mare avânt în Europa egiptologia și când, în 1893, scriitorul