După terminarea Emancipatelor – mare succes de public, Prus lasă continuarea foiletoanelor acestui roman în grija ziarului unde opera începuse a fi publicată încă din 1891, și pornește peste graniță cu soția. Acesteia, ca unei devotate prietene și colaboratoare, avea să-i dedice Prus noul său roman, Faraonul.

În Germania găsește, precum am spus, un mare interes pentru egiptologie, lucrări numeroase asupra ultimelor expediții științifice, asupra ultimelor săpături efectuate de urmașii celebrului Lepsius, decedat nu demult (1884), ale cărui descoperiri fascinaseră întreaga intelectualitate germană. Pe vremea aceea, romanul istoric se bucura de o întinsă reputație în rândurile publicului german, iar unii autori făcuseră incursiuni chiar pe tărâmul egiptologiei pentru a-și împrospăta sursele de inspirație. Însă materialul lor masiv, greoi, încărcat de erudiție, putea, cel mult, să deștepte atenția publicului cititor prin atmosfera sa exotică: niciun suflu de umanitate, niciun personaj cu adevărat viu, niciun elan artistic nu răzbătea prin armătura rigidă a romanului istoric german de la acea epocă. Lucrările acestea nu ademeneau nici măcar prin culoarea prestigioasă a unei evocări pitorești, așa cum se întâmplase în 1858 cu modelul francez al romanului de reconstituire arheologică, Le roman de la Momie, al lui Téophile Gautier, căruia, ceva mai târziu, Flaubert, în Salammbo, urma să-i confere strălucirea supremă.

Prus, care a avut prilejul să cunoască toată această literatură, avea să-și dea seama că romanul istoric oferă infinite posibilități de analiză a relațiilor sociale, de legătură a trecutului cu prezentul, că nu poți înțelege ceea ce este fără cunoașterea a ceea ce a fost, dar că, pentru moment, genul e compromis de literați prea puțin dăruiți, sau care îi ignoră esența, reducând documentarea științifică la confecționarea unui decor somptuos pentru aventuri anacronice sau nesemnificative.

Și în Franța, unde se dezvoltau studiile egiptologice în școala lui G. Maspero, scriitorul polonez își completează documentarea necesară romanului său istoric, având ca temă frământările sociale din Egiptul dinastiei a XX-a, în preajma anului 1100 înainte de era noastră. Cercetări mai noi au arătat că pe romancier îl interesa în această epocă și Egiptul modern, ca teatru de competiție al aspirațiilor colonialiste franco-engleze și italo-germane, precum și răscoalele țărănești din jurul lui 1880 contra capitaliștilor străini. Toate aceste elemente aveau să găsească un ecou puternic în opera pe cale de elaborare.

Datele istorice procurate de lucrările consultate îi arătau lui Prus că după domniile autoritare ale unor faraoni ca Ramses al II-lea, Menefta și Ramses al III-lea, stăpâni ai unui adevărat imperiu, după 1179 Egiptul începe să slăbească. Întinderea prea mare a posesiunilor individuale, epuizarea claselor producătoare, concurența economică a Feniciei, iată factorii cei mai de seamă ai prăbușirii lente, dar inevitabile. În acest secol, al XII-lea dinaintea erei noastre, pe care Prus își propune să-l studieze, principalele elemente dezagregante, pe plan intern pentru autoritatea statală erau: aristocrația care căuta să devină cât mai independentă față de monarhie, tinzând către o autonomie locală, către fărâmițarea statului, și marii preoți care își afirmă tot mai mult veleitățile de tutelare asupra unor faraoni slabi, lipsiți de prestigiu. Preoțimea își sporește averile, își mărește influența asupra maselor prin metode de intimidare și propagare a superstițiilor, astfel că, pe la anul 1100, marii preoți ai lui Amon, în colaborare cu nobilimea din Deltă, îl detronează pe ultimul faraon purtând numele de Ramses; în urma acestei schimbări dinastice și politice, marele pontif al Egiptului–  Hrihor (sau Herhor, cum îi spune Prus) – fondează dinastia preoțească din Teba, stăpânind sudul regatului cu Etiopia, pe câtă vreme Egiptul nordic rămâne sub dominația unei noi dinastii – a XXI-a – exponentă a aristocrației militare, cu capitala în orașul Tanis. Cu alte cuvinte, lupta pentru putere dintre preoțime și aristocrație a dus la prăbușirea unității statului egiptean, la împărțirea regatului între vreo douăzeci de suverani, dintre care cel puțin patru purtau titlul de rege. Fără îndoială, materialul istoric avea să fie prelucrat de scriitor, după cum vom arăta mai jos. Pe temeiul datelor de care dispuneau cercetătorii la vremea aceea, Prus avea să închege o tragedie socială, într-un cadru epic de mare amploare. Și îndată ce revista Tygodnik ilustrowany începe să publice în foileton această nouă operă a autorului Păpușii, publicul cititor o primește cu un interes vădit.

Ne aflăm în 1895, treisprezece ani de la înființarea primului partid revoluționar al clasei muncitoare polone: Proletariat (1882).

Revistele și ziarele poloneze consacră un mare număr din paginile lor literaturii originale. Uneori această literatură e semnată de nume bine cunoscute, ca Sienkiewicz, alteori e semnată de debutanți, meniți – câțiva dintre ei – să devină ei înșiși glorii ale literaturii polone, ca, de pildă, foarte tânărul – pe atunci – Wladyslaw Reymont. Cât despre Sienkiewicz, el voia acum să demonstreze celui care, pe bună dreptate, criticase Prin foc și sabie, că e în stare să construiască un roman istoric, fundamentat pe problematica complexă a crizei societății sclavagiste, ce avea să ducă la dezagregarea Imperiului Roman. Ideea era interesantă, însă fapt e că autorul o aborda de pe o poziție net idealistă și catolică. Paralela dintre cele două personalități, dintre creația lor și metoda lor de lucru, nu e inutilă atunci când se cere studiată opera unuia sau a celuilalt. Sienkiewicz avea de partea lui experiența evocării unor epoci apuse prin largi scene de masă și grandioase imagini de luptă, prin îmbinarea unei acțiuni în care erau implicate personaje fictive cu fondul real al vremurilor trecute. Rămânea de văzut acum prin ce calități avea să se afirme Bolesław Prus pe un teren cu totul nou, el, care își dovedise capacitatea de a evoca provincia poloneză, și mai cu seamă ulițele, prăvăliile, casele, birourile, saloanele și atelierele varșoviene.

Deocamdată, se putea constata că punctul de plecare al celor două romane era diferit: Sienkiewicz își propunea să trateze