un moment de cotitură din istoria omenirii, dar fără nicio intenție de actualizare. Prus, în schimb, își propune să folosească materialul istoric și arheologic în scopul de a aduce sub ochii cititorilor situații reale, conflicte și contradicții, stări de lucruri apuse, și totuși încă actuale pentru vremea lui. Prus nu se arată acum a fi numai un mare poet, cu o viziune sintetică a trecutului pe care voia să-l reînvie, ci, în procesul de elaborare a Faraonului, dă dovadă că-l preocupă problematica socială și actualizarea conflictului istoric. Mai mult încă: dacă Sienkiewicz părea doritor să se facă binevăzut în cercurile clericale, Prus voia, dimpotrivă, să deschidă ochii cititorilor asupra pericolului ce-l prezenta pentru mase alianța dintre organele de stat și cler, complicitatea clerului, care, sub masca pietății, participă la acțiunea de aservire morală și materială a poporului.

Deci, studiind rolul marilor preoți în istoria Egiptului antic, ilustrând pe plan artistic o problemă de interes general – a suprastructurii religioase – Prus ținea să atace clerul polonez din vremea lui, dar nu în sensul unei simple polemici cu aluzii la contemporaneitatea imediată, ci printr-o argumentare solid gândită și exemplificată, conform unei riguroase metode științifice. Faraonul lui Prus, astfel conceput, trebuia să aibă un mare răsunet în conștiința maselor, ca operă perfect ancorată în realitățile prezente, pe linia celei mai progresiste orientări a vremii. A izbutit Prus să păstreze în mod consecvent această linie în timpul celor doi ani, cât i-a apărui romanul în foileton la Tygodnik ilustrowany? A izbutit el, oare, să mențină orientarea inițială în cursul celor aproape o mie de pagini, câte numără romanul? Am spus mai sus că scriitorul prelucrase materialul oferit de datele istorice; aici e locul să precizăm că această prelucrare s-a efectuat în sensul ideii ce stătea atunci pe primul plan al preocupărilor autorului: lupta împotriva clerului și obscurantismului în genere și a celui polonez îndeosebi. În comparație cu locul și atenția acordată preoților egipteni, în Faraonul există mai puține referiri critice la adresa nobilimii egiptene care în calitatea ei de putere laică sprijinitoare a lui Ramses era și ea ostilă preoțimii. Combativitatea lui Prus va fi dirijată cu toată vigoarea împotriva castei preoțești egiptene și – implicit – a egoismului, avidității, duplicității clericilor din Polonia vremii sale.

În calitate de foiletonist încercat, Prus se deprinsese a înregistra cu o exactitate minuțioasă faptul cotidian, extrăgând mai apoi din el semnificația sa mai adâncă. Iar atunci când expune conflictele unor romane și nuvele ancorate în contemporaneitate – ca Avanpostul sau Emancipatele – îl simțim pe el însuși în centrul acțiunii, luând parte la ea cu inima și cu judecata. Se pune deci întrebarea: cum a înțeles Prus ca în cadrul unui roman cu conflict propriu-zis istoric, petrecut cu milenii în urmă, să introducă prezentul, critica unor stări de lucruri din vremea sa? Și aici survine munca lui de efectivă actualizare prin utilizarea întregii experiențe, erudiții și informări științifice, nu prin transpuneri mecanice sau paralelisme artificiale de situații și fapte, între trecut și prezent.

Prus aparține intelectualității progresiste din Polonia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care, în urma eșecului insurecției din 1863 se desolidarizează de nobilimea tradiționalistă, considerând-o vinovată de toate calamitățile îndurate de poporul polon în 1830 și 1863. Această intelectualitate încearcă să-și expună pozițiile ideologice și o va face în special în publicistică, în articole teoretice și de consemnare a faptelor cotidiene, prin care condamnă reacționarismul șlehtei și obscurantismul clerului, exprimându-și încrederea într-un progres pașnic, treptat al societății, fără luptă revoluționară, pe calea unei îmbunătățiri treptate a orânduirii existente.

Tinerii intelectuali sunt mânați de idei liberale, cred în știință și în progres, văd prosperitatea Poloniei în „colaborarea dintre clase”, au încredere în așa-zisa prosperitate capitalistă, sunt animați de dorința de-a ridica starea materială și morală a țăranilor. Programul tinerilor intelectuali polonezi este formulat prima oară sub denumirea de pozitivism, care nu se identifică și nu trebuie identificat cu sistemul filosofic al lui Auguste Comte. Într-o măsură mai mare sau mai mică toți marii scriitori realist critici de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din Polonia, ca de exemplu B. Prus, Eliza Orzeskowa, H. Sienkiewicz, Maria Konopnicka sunt tributari acestui program. Dacă la început el se caracteriza prin anumite tendințe reformatoare liberal-burgheze, mai târziu, o dată cu dezvoltarea proletariatului, pozitivismul polonez devine o teorie net reacționară, care a alterat într-o măsură mai mare sau mai mică opera acestor scriitori.

În Faraonul, Prus se manifestă ca un reprezentant al curentului pozitivist prin ura sa împotriva claselor exploatatoare, simpatie față de mase, credință în progres, în valorile științei.

Apropierea dintre eroul lui Prus, tânăr faraon generos, animat de idei reformatoare, ultimul reprezentant al dinastiei a XIX-a din Egiptul antic, și oricare monarh sau personalitate politică din vremea autorului, promotor al unor reforme cu caracter burghezo-liberal, pare mai mult sau mai puțin fortuită. E cert, însă, că figura lui Ramses al XIII-lea a fost concepută de autor în strânsă legătură cu conflictul de bază al cărții: lupta faraonului împotriva preoților înșelători, rapaci și ipocriți. Iar între aceștia și preoții catolici, care jucau un rol deosebit de important în viața statului polonez, în vremea lui Prus, paralela se impune.

Împrejurările în care Ramses al XIII-lea devine faraon nu sunt prielnice unei monarhii puternice, centralizate. E o perioadă de decădere, cea mai frumoasă din istoria Regatului Nou, caracterizându-se prin puternice tulburări, pricinuite de contradicțiile existente între puterea preoților pe de o parte și faraon pe de alta. Slăbirea puterii de stat a fost o condiție importantă pentru intensificarea luptei maselor populare atât de la sate cât și de la orașe. Ramses al XII-lea, tatăl personajului central al romanului Faraonul trăia din împrumuturile preoților sau ale cămătarilor fenicieni. Lipsit de orice fel de autoritate personală, sărăcit și abulic, el guvernează numai cu numele, toată activitatea sa reducându-se la îndeplinirea unui ceremonial complicat, ridicol. Așadar pe vremea lui Ramses al XII-lea conducerea statului se află în nuna preoților. Aceștia, posesori a